Iţi place aceasta stire? Recomand-o prietenilor:
Abonează-te la SpaţiulConstruit sau conectează-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.

Misiune imposibila, 53. Carol 53

Misiune imposibila, 53. Carol 53

Manifest cultural, asta spun altii despre “Carol 53”, casa deja celebra in Bucuresti care a fost luata in custodie in urma cu cateva luni de un grup de tineri arhitecti. Voiau si vor nici mai mult nici mai putin decat sa o reabiliteze si revitalizeze. Sa o conserve, sa o redea circuitului urban. Dar sa va fie clar din start: orice s-ar spune despre aceasta casa e infim fata de ce se intampla cu adevarat acolo. Pentru ca locul este astazi un fel de simbol al lui “uite ca se poate”, si inca intr-un mod la care nici nu v-ati gandit. Este un cumul complex de concepte, idealism si actiune, de gandire non-conformista si in acelasi timp o responsabilitate asumata, lucida. Arhitectura si urbanismul, viata sociala, manifestul artistic s-au reunit pentru a demonstra, pana la urma, ceva despre caracterul uman. Ei sunt oamenii buni ai acestei societati, care au inteles ca viata reala este despre asta: a nu sta cu mainile in san, a nu te crampona de clisee, ci a dori sa FACI lucruri, indiferent peste cate obstacole ai de trecut. 




Daca as fi fost un arhitect cu sase ani de facultate si (chiar si doar un pic) de experienta sau vreun oficial de la primarie as fi zis, ca toti ceilalti: nu se mai poate face nimic cu locul asta. O cladire ca atatea alte rani de pe fata Bucurestiului: a fost odata superba, dar a ajuns atat de jalnica, vandalizata, mizera incat singura solutie pentru ea este dinamita. Asta ca sa dezinfectam si sa deratizam orasul. Si asta pentru ca toate cunostintele teoretice si practice acumulate m-ar fi facut sa stiu cate milioane de lei ar fi fost necesari pentru o restaurare decenta. Misiune imposibila? Ei bine, dinamita distrugerii a fost nu doar dezamorsata, ci transformata. Intr-un focar bun, unul in care forfotesc, in locul sobolanilor de odinioara, ideile, entuziasmul, viata si tineretea. Desi zidurile inca mai au un miros greu de scos…


Am vazut-o ani la rand tot asa, din ce in ce mai rau, mereu. Veneam in vizita undeva foarte aproape de ea, la cateva numere mai sus, spre Armeneasca, si stiam ca uneori si diverse grupuri de oameni fara casa isi gaseau in ea adapost temporar. Remarcam in treacat ferestrele oarbe, ruina, gunoiul, mirosurile grele, distrugerea pe care o suferise in timp, dar aprope niciodata nu ma opream sa ii studiez detaliile, sa vad constructia in sine. Ma alunga deprimarea resimtita in jurul ei, cred ca n-as fi reusit vreodata sa imi dau seama de potentialul pe care il are.


Povestea casei a inceput acum o suta de ani, in 1913, cand a fost construita. A mai trecut ea prin restaurari, de fapt santiere cu modificari si compartimentari, pe cand era mai noua. A trecut si prin cutremure, comunisti, alte santiere. Dupa revolutie, a fost la un moment dat trecuta in patrimoniu, la categoria B. Apoi, intr-un tarziu, a fost retrocedata, intr-un moment in care parea deja tardiv pentru ea. Proprietarul, asa cum ziceam, trebuie sa fi fost foarte constient ca degeaba a primit-o inapoi. Probabil a stiut, asa cum as fi crezut  si eu in locul sau, ca buldozerul era cel mai bun lucru care poate fi facut pentru casa. 


Povestea grupului incepe insa altfel, cu o speranta, cu o valoare. „Putea fi vorba despre orice casa nu doar asta, faptul ca e Carol e doar o intamplare, vrem sa se retina aceasta idee! Voiam s-o reabilitam, dar fara s-o scoatem din circuitul urban, lucru pe care il fac santierele clasice. Intr-un oras ai nevoie de activitati, nu de locuri moarte, pentru ca si-asa orasul e plin de spatii dezafectate si cladiri inutilizabile. Lasand-o deschisa, o redam si studiului, si locuirii. Ea devine si un loc in care se poate face practica, o educatie non-formala, pentru ca, desi nu contestam avantajele educatiei formale, suntem constienti ca astazi pentru orice scoala e nevoie de noi directii de dezvoltare, de adaptabilitate la contextul contemporan. Nu e prima casa in care am fost si cu care am fi vrut sa facem ceva, pentru ca Bucurestiul e plin de cladiri valoroase care au nevoie urgenta de restaurare. Cautam deja o cladire pentru ideile noastre si am fost si in alte locuri, si pe Dianei, si pe Sf. Stefan (…) dar de fiecare data ne-am lovit de obstacole, dezacorduri. Aici, pe proprietarul casei l-a vazut Lucian, din troleu, din intamplare, l-a sunat pe Matei, care a ajuns in scurt timp si a vorbit cu proprietarul. Sambata au vorbit, iar luni noi eram deja aici si am pornit, cu acordul proprietarului, chiar daca nu aveam nici un fel de finante, sa muncim”.


Speranta ti-o da chiar felul in care vorbesc, sunt genul de oameni care te fac sa crezi in idei, in pofida realismului cu care analizezi ce este in jur, in interioarele vechi. E inca ceva de nedescris casa (constructiv vorbind abia trece din stadiul de dezafectata in foarte greu locuibila), iar asta in conditiile in care nici macar nu se mai compara cu ce a fost inainte de a intra ei aici, acum mai bine de doua luni. Parchet smuls, instalatii electrice, termice si sanitare lipsa, pereti gauriti, balustrade (erau de stejar) inexistente, caramida goala… Dar ei sunt cei mai in masura sa stie ca se poate, doar au intrat cu mainile goale in ea si a vazut zi de zi cate se pot face in doar trei saptamani. Apoi intr-o luna, apoi in doua… In vorbele lor este o responsabilitate asumata, pe langa care mai vin dovezile despre ce au facut deja in atat de scurt timp, ideile, un program, mai multe proiecte…


“Am scos in primele trei saptamani doar gunoi, dar nu clasicul gunoi, ci cel mai infect gunoi posibil, saptezeci de tone, asta doar ca sa igienizam si deratizam spatiul. La inceput nici nu am fost luati in serios. Apoi ni s-a spus «nu o sa puteti» in mod repetat, dar asta ne-a facut sa ne ambitionam si mai tare, sa vrem sa demonstram ca, ba da, se poate. La prima ploaie ploua efectiv peste tot, de la acoperis pana in subsol, lipseau tigle, hidroizolatie, curgea apa si pe coloana de la bucatarie, si in partea cealalta a casei. Am recuperat tigle, cat sa acoperim golurile, am hidroizolat (si asta conform tuturor detaliilor tehnice, nu vrem sa carpim, ci facem toate lucrarile in conformitate cu normele constructive. Am pus si geamuri si, da, sunt din sticla recuperata. Se fac atatea reabilitari de blocuri si ramane in urma lor atata sticla care poate fi refolosita incat nu am vazut rostul aruncarii ei…”  

Am discutat cu ei despre multe dintre problemele pe care le-au avut si le vor avea de intampinat la reabilitare. Eu vad, chiar si asa, fara studii de specialitate, ca e enorm de lucru. Mi s-a povestit insa si despre situatii pe care ei le cunosc mai bine, nu se remarca la o prima vedere si vor cere mult de