Iţi place aceasta stire? Recomand-o prietenilor:
Abonează-te la SpaţiulConstruit sau conectează-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.

Misiune imposibila, 53. Carol 53

Misiune imposibila, 53. Carol 53

Manifest cultural, asta spun altii despre “Carol 53”, casa deja celebra in Bucuresti care a fost luata in custodie in urma cu cateva luni de un grup de tineri arhitecti. Voiau si vor nici mai mult nici mai putin decat sa o reabiliteze si revitalizeze. Sa o conserve, sa o redea circuitului urban. Dar sa va fie clar din start: orice s-ar spune despre aceasta casa e infim fata de ce se intampla cu adevarat acolo. Pentru ca locul este astazi un fel de simbol al lui “uite ca se poate”, si inca intr-un mod la care nici nu v-ati gandit. Este un cumul complex de concepte, idealism si actiune, de gandire non-conformista si in acelasi timp o responsabilitate asumata, lucida. Arhitectura si urbanismul, viata sociala, manifestul artistic s-au reunit pentru a demonstra, pana la urma, ceva despre caracterul uman. Ei sunt oamenii buni ai acestei societati, care au inteles ca viata reala este despre asta: a nu sta cu mainile in san, a nu te crampona de clisee, ci a dori sa FACI lucruri, indiferent peste cate obstacole ai de trecut. 




Daca as fi fost un arhitect cu sase ani de facultate si (chiar si doar un pic) de experienta sau vreun oficial de la primarie as fi zis, ca toti ceilalti: nu se mai poate face nimic cu locul asta. O cladire ca atatea alte rani de pe fata Bucurestiului: a fost odata superba, dar a ajuns atat de jalnica, vandalizata, mizera incat singura solutie pentru ea este dinamita. Asta ca sa dezinfectam si sa deratizam orasul. Si asta pentru ca toate cunostintele teoretice si practice acumulate m-ar fi facut sa stiu cate milioane de lei ar fi fost necesari pentru o restaurare decenta. Misiune imposibila? Ei bine, dinamita distrugerii a fost nu doar dezamorsata, ci transformata. Intr-un focar bun, unul in care forfotesc, in locul sobolanilor de odinioara, ideile, entuziasmul, viata si tineretea. Desi zidurile inca mai au un miros greu de scos…


Am vazut-o ani la rand tot asa, din ce in ce mai rau, mereu. Veneam in vizita undeva foarte aproape de ea, la cateva numere mai sus, spre Armeneasca, si stiam ca uneori si diverse grupuri de oameni fara casa isi gaseau in ea adapost temporar. Remarcam in treacat ferestrele oarbe, ruina, gunoiul, mirosurile grele, distrugerea pe care o suferise in timp, dar aprope niciodata nu ma opream sa ii studiez detaliile, sa vad constructia in sine. Ma alunga deprimarea resimtita in jurul ei, cred ca n-as fi reusit vreodata sa imi dau seama de potentialul pe care il are.


Povestea casei a inceput acum o suta de ani, in 1913, cand a fost construita. A mai trecut ea prin restaurari, de fapt santiere cu modificari si compartimentari, pe cand era mai noua. A trecut si prin cutremure, comunisti, alte santiere. Dupa revolutie, a fost la un moment dat trecuta in patrimoniu, la categoria B. Apoi, intr-un tarziu, a fost retrocedata, intr-un moment in care parea deja tardiv pentru ea. Proprietarul, asa cum ziceam, trebuie sa fi fost foarte constient ca degeaba a primit-o inapoi. Probabil a stiut, asa cum as fi crezut  si eu in locul sau, ca buldozerul era cel mai bun lucru care poate fi facut pentru casa. 


Povestea grupului incepe insa altfel, cu o speranta, cu o valoare. „Putea fi vorba despre orice casa nu doar asta, faptul ca e Carol e doar o intamplare, vrem sa se retina aceasta idee! Voiam s-o reabilitam, dar fara s-o scoatem din circuitul urban, lucru pe care il fac santierele clasice. Intr-un oras ai nevoie de activitati, nu de locuri moarte, pentru ca si-asa orasul e plin de spatii dezafectate si cladiri inutilizabile. Lasand-o deschisa, o redam si studiului, si locuirii. Ea devine si un loc in care se poate face practica, o educatie non-formala, pentru ca, desi nu contestam avantajele educatiei formale, suntem constienti ca astazi pentru orice scoala e nevoie de noi directii de dezvoltare, de adaptabilitate la contextul contemporan. Nu e prima casa in care am fost si cu care am fi vrut sa facem ceva, pentru ca Bucurestiul e plin de cladiri valoroase care au nevoie urgenta de restaurare. Cautam deja o cladire pentru ideile noastre si am fost si in alte locuri, si pe Dianei, si pe Sf. Stefan (…) dar de fiecare data ne-am lovit de obstacole, dezacorduri. Aici, pe proprietarul casei l-a vazut Lucian, din troleu, din intamplare, l-a sunat pe Matei, care a ajuns in scurt timp si a vorbit cu proprietarul. Sambata au vorbit, iar luni noi eram deja aici si am pornit, cu acordul proprietarului, chiar daca nu aveam nici un fel de finante, sa muncim”.


Speranta ti-o da chiar felul in care vorbesc, sunt genul de oameni care te fac sa crezi in idei, in pofida realismului cu care analizezi ce este in jur, in interioarele vechi. E inca ceva de nedescris casa (constructiv vorbind abia trece din stadiul de dezafectata in foarte greu locuibila), iar asta in conditiile in care nici macar nu se mai compara cu ce a fost inainte de a intra ei aici, acum mai bine de doua luni. Parchet smuls, instalatii electrice, termice si sanitare lipsa, pereti gauriti, balustrade (erau de stejar) inexistente, caramida goala… Dar ei sunt cei mai in masura sa stie ca se poate, doar au intrat cu mainile goale in ea si a vazut zi de zi cate se pot face in doar trei saptamani. Apoi intr-o luna, apoi in doua… In vorbele lor este o responsabilitate asumata, pe langa care mai vin dovezile despre ce au facut deja in atat de scurt timp, ideile, un program, mai multe proiecte…


“Am scos in primele trei saptamani doar gunoi, dar nu clasicul gunoi, ci cel mai infect gunoi posibil, saptezeci de tone, asta doar ca sa igienizam si deratizam spatiul. La inceput nici nu am fost luati in serios. Apoi ni s-a spus «nu o sa puteti» in mod repetat, dar asta ne-a facut sa ne ambitionam si mai tare, sa vrem sa demonstram ca, ba da, se poate. La prima ploaie ploua efectiv peste tot, de la acoperis pana in subsol, lipseau tigle, hidroizolatie, curgea apa si pe coloana de la bucatarie, si in partea cealalta a casei. Am recuperat tigle, cat sa acoperim golurile, am hidroizolat (si asta conform tuturor detaliilor tehnice, nu vrem sa carpim, ci facem toate lucrarile in conformitate cu normele constructive. Am pus si geamuri si, da, sunt din sticla recuperata. Se fac atatea reabilitari de blocuri si ramane in urma lor atata sticla care poate fi refolosita incat nu am vazut rostul aruncarii ei…”  

Am discutat cu ei despre multe dintre problemele pe care le-au avut si le vor avea de intampinat la reabilitare. Eu vad, chiar si asa, fara studii de specialitate, ca e enorm de lucru. Mi s-a povestit insa si despre situatii pe care ei le cunosc mai bine, nu se remarca la o prima vedere si vor cere mult de munca. Dar sunt constienti de toate obstacolele: nu si-au propus sa termine maine, planul lor e ca primul an sa il aloce conservarii, iar in cel de-al doilea ar vrea sa treaca deja la restaurare.

In plus, a venit toamna si acum sunt de rezolvat repede si alte probleme, mai ales instalatia de incalzire. Iar asta pentru ca vreo cativa dintre ei s-au mutat deja aici.


“Eu locuiesc de o luna si jumatate” (spune unul dintre baieti, iar eu nu ma pot abtine sa nu remarc ca are camasa curata si calcata) "si nu e deloc comod. Dar tocmai asta este si ideea: nu poti sa-ti asumi integral locuirea daca nu iti asumi interventiile care vin odata cu ea. Am pornit cu totii de la premisa că este nevoie de un astfel de loc, cu toate sacrificiile personale pe care  le avem de facut, dar asa intelegem cel mai bine unde anume sa actionam. Invatam si din mers, pentru ca apar, inerent, lucruri pentru care practica si studiile noastre se dovedesc uneori insuficiente. Dar asta ne face sa ne incapatanam si sa rezolvam lucrurile impreună cu cei ce ne sustin. E opinia tuturor: n-am venit aici ca sa scoatem gunoiul si sa plecam, vrem sa ramanem si sa demonstram ca se poate. Programul nostru va putea fi considerat un precedent benefic, aplicabil si in cazul altor cladiri.”

Imi recunoaste ca au nevoie de ajutor in ceea ce priveste materialele, pentru ca sigur va veni un moment in care vor trebui sa gaseasca si metode alternative de a le obtine. Nu poti reface o casa de epoca doar din donatii precum un borcan de lac sau un sac de var. Insa o multime de entuziasti le-au adus aici lucruri pe care le aveau pe acasa, ramase de la diverse lucrari. O serie de studenti, nu doar de la Arhitectura, iau parte la activitatile de aici, ba vin si cu alte idei, cer gazduire pentru propriile ateliere si activitati, aducandu-si in schimb aportul pe unde pot.


“Avem momentan patru mari urgente, pentru a rezolva pana la iarna strictul necesar. La acoperis va mai fi nevoie de coamele ceramice, si tot pentru el vom avea nevoie de materiale de hidroizolatie, vata minerala. Si mansardele stau inca prost, lucarnele le-am inchis provizoriu, este nevoie de refacerea tâmplăriei.

Alte doua situatii de rezolvat repede sunt cea a instalatiei electrice si a instalatiilor sanitare. In casa sunt doua coloane de apa, noi pe stanga am tras deja apa pana la parter, dar pentru canalizare mai e nevoie de o serie de instalatii, tevi de evacuare, apa sub presiune… In fine, sistemul de incalzire este iarasi o problema. Noi ne-am dori, printre altele, sa refacem semineul din salon: a fost astupat la un moment dat in istoria cladirii, a existat si cosul, este astupat si el, dar s-ar putea reface, conform planurilor istorice. Cautam solutii viabile si nu ne gandim doar la cele clasice. Am abordat si un inventator care ar putea sa vina cu idei pe partea aceasta. O sa vina apoi randul interioarelor, tencuielile sunt facute pe var si vrem sa le pastram asa, dar vom avea nevoie de cantitati mari de var, de ipsos si nisip”.


Desi am stat de vorba mai mult cu Ovidiu, care era dispus sa imi explice si lucruri tehnice, au intrat in vorba cu noi (in trecere, pentru ca aveau mereu ceva de facut) si Bogdan, si Lucian, si Irina... Irina a vorbit putin despre tinerii de toate felurile care au aderat la acest spatiu, entuziasti ai ideilor nascute aici si a spus ca nu conteaza in ce programa scolara sau grup de opinie te incadrezi, ce conteaza este comunitatea creata in jurul casei de pe Carol. “Eu cred ca daca te bazezi pe fonduri, birocratie, dar nu creezi  o comunitate in jurul unei idei, nu ai sanse sa faci ceva.” Asta pentru ca a venit vorba de proiecte si programe, pe care ei le diferentiaza, constienti ca a obtine sponsorizari e diferit de a obtine donatii, ca una este sa plimbi hartii de colo colo si alta e sa pui mana la munca, sa iti asumi responsabilitatea, sa coabitezi cu altii, sa faci echipe, sa misti lucrurile, efectiv. Se pricep si la a se face auziti: si-au facut blog, pagina de facebook, e un intreg manifest in actiunile lor. Cand se gandesc la obstacole, par ca se incapataneaza si mai tare. Nu vor sa renunte la optimism.

Adevarul este ca n-ai cum sa fii pesimist cand vezi deja cata efervescenta creeaza  tinerii care isi fac de lucru prin casa. Sunt multi acum, unii muncesc, altii isi vad linistiti de un atelier, altii repeta o piesa de teatru, doi studenti la arhitectura si-au adus cateva obiecte de mobilier pe care le fotografiaza in camera dinspre strada, cea care are cea mai multa lumina. Culmea, desi spatiul pare acum sa gazduiasca un amalgam de idei, lucrurile se aranjeaza pe un fagas unitar.  Orice s-ar spune si s-ar scrie despre acest loc (pentru ca au fost si vor fi multe de scris inca) sau despre oamenii care vin zilnic pe Carol 53, mi-ar placea sa nu se uite doua lucruri: oamenii de aici nu pot fi tratati ca niste clisee, asa ca nu cadeti in pacatul de a-i incadra in categorii, pentru ca sunt multi, diferiti, iar fiecare isi aduce aportul in maniera proprie la intreaga idee. Si doi: au nevoie de sustinere din orice parte ar veni ea.

Fiindca orice afirmatie pozitiva, asa cum e actiunea lor aici, merita alte raspunsuri pozitive, fapte, dar si vorbe, daca acestea din urma sprijina si incurajeaza.

Si mai ales pentru ca, fara nici un dubiu, e primul experiment de impact de acest gen. Unul dintre gesturile care pot cu adevarat schimba ceva in mentalitatea generala.


Alina Miron



Ai o întrebare despre acest subiect? Scrie-o aici!

user
Ataseaza fisiere
(Foto, video sau PDF. Maxim 1600x1600 pixeli @ 50 MB)
Anunță-mă când răspunde cineva
Lucru în România