Domnule, asta parcă e scara spre cer | arh. Panteli Mourgka @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea discuției:

Radu Negoiță: Salutare și bine ați venit la un nou podcast Oameni în spațiu, podcastul despre arhitectură, oraș și societate! Eu sunt gazda voastră, Radu Negoiță, ca de obicei, și alături de noi îl avem pe arhitectul Panteli Mourgka, care a reușit să ia 10 la diplomă la arhitectură, ceea ce e o chestie foarte rară.

Panteli Mourgka: Plăcerea este din partea mea și mulțumesc frumos pentru invitație!

RN: Eu am aflat despre tine, așa cum îți povesteam mai devreme, de la colegul meu Adi. Era în 2004, nu?, în 2004 ai susținut diploma. Eu eram în anul IV. Deci, practic, tu erai cu doi ani mai mare decât mine la școală. Și îmi zice Adi, băi, s-a luat 10 la diplomă, ceva extraordinar de rar. Cam cum a fost, nu știu, să facem o paralele exagerată, dacă vrei, zecele Nadiei Comăneci. O zic pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, pentru că, în general, judecata unui proiect de diplomă este apanajul unui grup de profesori și ei au perspective foarte diferite. Există o doză foarte mare de subiectivism în arhitectură și când cineva reușește să ia nota maximă înseamnă că toți au fost convinși și, practic, mesajul pe care l-a transmis persoana respectivă prin proiectul ăla a ajuns oarecum nealterat și i-a convins pe toți că este ce trebuie. Când am auzit, am zis, băi, trebuie să merg să văd chestia asta. Și m-am dus și prima dată nu m-am prins așa cum era, erau randări mai puține, parcă. De obicei era chestia aia, randai ca să le atragi oamenilor atenția și să-i păcălești că ce-ai făcut acolo e fain. Dar erau planuri. Și prima data am avut un moment din ăsta. După-aia am stat, m-am uitat pe planuri cu atenție și am zis, e 10, i-aș fi dat și eu 10. Este foarte fain. Felicitări pentru chestia asta!

PM: Mulțumesc!

RN: Și ce subiect ți-ai ales, care au fost provocările care te-au ajutat să-i impresionezi pe profesori în loc să te-ncurce? Cum a decurs chestia asta?

PM: Da. Mă bucur că aduci aminte acest subiect, că și pentru mine e o amintire. Acum au trecut aproape 20 de ani de la momentul acestui eveniment important pentru mine. Important pentru că am încheiat studiile și pentru că a fost o confirmare. Că pentru mine facultatea a fost foarte grea. Ideea diplomei s-a născut la Atena. Eram în anul V, am făcut practica pe care trebuia s-o facem noi...

RN: Înseamnă că ai făcut-o într-un birou acolo, am înțeles...

PM: Da. Am Ajuns în cadrul unui birou, la Atena, condus de un domn profesor și arhitect la facultatea de la Atena, pe nume Kostas Moraitis, care mi-a fost cumva ca un soi de mentor, era, așa, ca un părinte spiritual, aș putea spune. El știind trecutul meu, balcanic în melanjul ăsta de etnii, culturi și așa mi-a zis, măi, tu trebuie să faci ceva care să te reprezinte, din punct de vedere teoretic. Și atunci am zis, ok, eu m-aș defini cumva ca un balcanic. Și atunci ce-ar fi să fac cumva un forum balcanic. Așa a început, sub umbrela ”Forum balcanic”. Asta era umbrela mare. Mai exista un subtitlu, ”Centru multicultural”... După care, unde să aibă loc acest forum balcanic, pentru că el de fapt a fost conceput ca un lanț de asemenea centre în mai multe locuri ale țărilor balcanice.

RN: Deci tu creai un prototip care să fie inserabil, să zicem, și în Bulgaria, și în Albania, și în România.

PM: Da.

RN: Am înțeles.

PM: Era ca un element de unitate, un element de manifestare culturală, un spațiu un toate aceste... suportul culturii balcanice. Cumva să aibă loc în aceste spații. Erau spații cu deschidere, cu landscape mult, care îmi plăcea și atunci și am o atracție încă, peisaje unde să aibă loc dansuri, manifestații culturale. Și atunci, plimbându-mă prin oraș, la Atena, am ajuns în Portul Piereu, mergând mai departe am ajuns într-un alt port, până când mi-a zis, e un teren foarte frumos pe care să-l ai în vedere, ăsta e unul din terenurile pe care noi îl avem destul de des dat la școală. De când am văzut terenul, am zis, ăsta e. Era un teren cu topografie foarte specială, pentru că era cu o diferență de nivel foarte mare între partea de jos, să zic, și partea de sus. El găsindu-se fix între două străzi. Și una superioară era la zece metri înălțime față de cea inferioară...

RN: Și pe ce distanță era, dacă mai reții, pe orizontală?

PM: Erau, cred, vreo 50 de metri... Foarte abrupt. Și, imediat lângă el, contextul urban, case, mici restaurante, taverne, cum era... Deci, e vorba de Golful Mounikhias sau Tourkolimano. L-am avut ca îndrumător pe domnul Biciușcă, cu ocazia asta îi mulțumesc foarte mult pentru tot suportul pe care mi l-a dat.

RN: Ar fi interesant să-l avem și pe dânsul invitat la un moment dat.

PM: Atunci aveam nevoie și de suport, dar mai degrabă de libertate, lucru pe care în general la școală îl obțineam într-un fel mai greu. Poate în acea perioadă. Acum e posibil și cred că lucrurile sunt un pic mai altfel. Și de la domn profesor chiar am primit tot suportul și toată libertatea. Țin minte ca și acum primele discuții, și cu el, și toate propunerile erau una mai deosebită decât alta. Aveam o sete și un drag de a face cât mai multe lucruri și de a arăta mai multe valențe sau posibilități, de a surprinde locul, încât orice făceam parcă ieșea bine. Am mai avut starea asta după anul I la facultate, când m-am dus pe Acropolă, cu alți ochi. Am făcut câteva poze, parcă nicio poză nu-mi ieșea neinteresantă, să zic așa. Pentru că deja, cumva, își lăsase amprenta școala...

RN: Daimonul! Pe bune! E spiritul ăla care te inspiră și în momentul ăla mâna stă cum trebuie, imaginea e, prinzi lumina. Am înțeles, da.

PM: Am avut pentru diplomă trei variante și am rămas cu una într-un final. Acuma, ce a surprins juriul nu pot să știu, că sunt sunt discuții pe care probabil le știe doar domn profesor sau membrii juriului. Ce pot să bănuiesc eu că au fost discuțiile sau aprecierea. Unul din ele cred că a fost maturitatea cu care a fost tratat acel proiect. Cu toate că studenții de arhitectură sunt foarte umbriți de acea etapă a diplomei, pentru că se tot vorbește de anul IV, de anul V despre ea și în anul VI și și durează câteva luni... E o presiune foarte mare. N-am încercat s-o văd așa. Pentru mine a fost cumva o eliberare.

RN: Te-ai simțit bine.

PM: Da, foarte bine. Am vrut, ceea ce fac și în proiectele mele de acum, să surprind locul. Pentru mine ăsta este felul cum văd și cum fac arhitectura. E un început și acel genius loci, dacă vrei, dar e mai mult decât atât. Pentru că, cumva, lucrurile, dacă tinzi să le duci în zona asta, par oarecum mai rigide cumva în cadrul contextului, știi? Și vreau să le văd ca un feedback sau ca un feed in, dacă vrei, ceea ce-mi dă locul și poate fi sâmburele dezvoltării temei pe care o dezvolt ulterior.

RN: Păi, și diferența față de, nu știu, teoretizarea genius loci a lui Norberg-Schulz este că...

PM: În cadrul teoretizării simt că lucurile undeva vizual stilistic trebuie să fie mai apropiate. Iar eu nu vreau să simt presiunea asta. Că am o obligație de arhitectură să rămân la nivelul ăla cât dictează locul. Nu, eu simt că trebuie să fac pasul mai departe.

RN: Am înțeles. Deci tu, practic, interiorizezi ce dă locul și îți lași frâiele creativității proprii să genereze ceva. Înseamnă că oarecum la tine afectul e ca un fel de imprimantă 3d emoțional-arhitecturală? Am zis bine?

PM: Ai zis bine, foarte bine, pentru că lucrurile așa ies, din discuție în discuție și spontan. Să traducem cumva ceea ce vreau să zic sau ceea ce am spus. Faptul că știam că sunt la Atena, faptul că terenul ăla avea o abruptitate atât de mare, faptul că aveam Marea Egee în deschidere, faptul că aveam un parc, mi-au venit în minte lucruri atât de banale într-un fel, atât de comune, ca să zic altfel, dar totuși foarte, foarte interesante. Și care erau? Primul și cel mai important era: eu sunt la Atena, eu sunt în Grecia. Ce mai grecesc decât un amfiteatru poate fi într-un teren în pantă. Da, dar primul setup pe care îl ai, au prima intenție, este să faci arhitectură într-un sens convențional. Adică, volume, să zic, clădiri, urbanitate, compoziție. Nu. Toate lucrurile astea n-au fost acolo, când vedeam locul ăla. Am zis că eu trebuie să fac un loc unde omul să stea și să admire orașul și peisajul. Nu aveam un scop și nu voiam să servesc acel convențional, acea urbanitate, dacă vrei.

RN: Și cum ai rezolvat chestia asta? Ai tratat terenul cumva sub forma unor gradene de amfiteatru?     

PM: Da.

RN: Deci ai creat un fel de mediere între ceea ce-ți dădea natura și ce ar fi avut nevoie oamenii...

PM: Exact. Pentru că scopul meu nu era să fac un proiect de dragul proiectului. Scopul erau oamenii. Și atunci am vrut să aduc oamenii peste acea pătură care erau aceste gradene. Au fost câteva volume, trebuia să dai o coerență și urbanistică și în stânga, și în dreapta, sus și așa mai departe. Dar toate erau unificate prin acele gradene. Dar a mai fost ceva și mai interesant, aproape la nivel filozofic pot să zic acum.  Din nou apropo de acel genius loci despre care vorbeam, e un sâmbure, dar restul este procesat și reinventat. Pentru că principiul dialogului între scenă și gradene este un actor și un spectator. Și cumva gradenele focusează pe scenă. Ei, aici s-a aplicat exact conceptul invers, pentru că tu erai în gradene ca o scenă, ca un loc static, să zic, și te uitai în oraș aproape 270 de grade, pentru că gradenele n-aveau o singură orientare. Și scena ta...

RN: Deci nu erau gradene concave, erau convexe?

PM: Exact.

RN: Înțeleg. Deci scena era orașul și ai inversat paradigma. Uau! Asta chiar e o abordare foarte creativă.

PM: Și cred că lucrul ăsta a fost înțeles și a fost și surpriza cum că, de unde te-ai fi așteptat, cum și ziceau profesorii de atunci la prediplomă, domnule, dar tu ești în Marea Egee, nu faci și tu terase mari, deschideri, geamuri? Ei, nu vedeam asta. Nu vedeam, pentru că locul nu-mi spunea asta. Locul ăsta cerea, sau mi se părea că gradenele cu mici volume se potrivesc mai bine acestuit loc. Evident, lucrurile s-au întâmplat foarte organic, pentru că era o trecere foarte lină dela mare în zona din fața care era parcul, de la parc pe gradene, de la gradene intrai în urban. Aproape că nu simțeai cum se întâmplă lucrurile astea. Și mai e ceva, de exemplu, așezarea asta a gradenelor parcă complica ceea ce-i lipsea locului. Pentru că acolo, dacă, să zicem, ai fi tras o linie dreaptă între punctul de sus și punctul de jos într-o secțiune, ar fi rezultat o linie oblică, să zicem. Exact asta vedeam eu ca ceva ca era prima nevoie pentru acest loc.

RN: Foarte interesantă perspectiva.

PM: Ceea ce are nevoie și comisia să vadă inclusiv azi la nivel de diplomă și de pre diplomă este de fapt o stare că ești aproape arhitect și că știi despre ce este vorba. Evident, iartă foarte multe lucruri pe care încă n-ai de unde să le știi...

RN: Adică ei trebuie să vadă capacitatea de sintetizare. De unde faptul probabil că firma ta de-aia se numește Synthesis Architecture, nu?

PM: Da. Pentru că mi-a plăcut foarte mult cuvântul ăsta. Mi-a plăcut unul mai mult, dar nu era liber. E vorba de ”morphosis”.

RN: Aaa, de ăia voiam să te întreb, de Thom Mayne și de Morphosis. Chiar voiam să te întreb: cumva îți place și ție de ăia?

PM: Foarte mult!

RN: Sunt fantastici.

PM: Da.

RN: Eu încă nu înțeleg de ce lumea asta se uita așa mult la filme cu Marvel când ar putea să se uite pe site-uri cu poze de arhitectură. Pe cuvântul meu! Deci ai Morphosis, ai Coop Himmelb(l)au, ai Hadid, ai niște chestii. Ai o groază de chestii interesante și tu te uiți la unii care trag cu raze din mâini. Parcă suntem nebuni. Cu toții ați observat că Panti are un nume exotic. Panteli Mourgka. Ești aromân. Din Albani, din Grecia, care e povestea?

PM: Da, da. Vă spun un pic și povestea. Numele este Panteli Mourgka. Mourgka care în limba noastră de aromâni înseamnă culoarea asta de maro închis. Da, sunt născut în sudul Albaniei.

RN: Cum se numește orașul?

PM: Saranda. E în sudul Albaniei, chiar vizavi de Corfu, se vede cu ochiul liber. Am copilărit într-o zonă rurală și am făcut școala în limba greacă.

RN: De ce nu în albaneză?

PM: Pentru că zona unde am copilărit era o zonă dominată și clasificată ca minoritate greacă. Și oficial era școală în limba greacă. După m-am dus la Atena unde am făcut liceul și am mai stat un timp și acolo și ulterior am venit în România la studii cu bursă din partea statului român și cu ocazia asta chiar, am ocazie publică să mulțumesc și oficial pentru această bursă, pentru că datorită ei am devenit arhitect.

RN: Eu am senzația că noi câștigăm mai mult de la tine decât tu de la noi.

PM: Toată lumea...

RN: E win-win. Deci, practic, prima ta limbă a fost albaneza, aromâna sau greaca?

PM: A fost aromâna.

RN: A fost aromâna. Asta ai vorbit acasă. Și a fost după-aia greaca la școală.

PM: Și în sat, în oraș, și după-aia albaneza.

RN: Deci, practic, cu toate că tu creșteai în statul albanez, limba albaneză ai învățat-o ultima.

PM: Da.

RN: Și acuma, că tot am început cu treaba asta, cât este de similară limba aromână cu limba română?

PM: Dacă ar fi să o asemăn cu vreo limbă din toată lumea, e clar că cu româna se aseamănă cel mai mult. Acum, evident sunt și dialecte ale limbii române cu care se aseamănă mai mult. De exemplu, e perfectul simplu cum este în Oltenia.

RN: Deci aveți și voi ”făcui”, ”dresăi”...?

PM: Absolut.

RN: Cum e la mine acasă. Am înțeles.

PM: Sau cu zona Moldovei.

RN: Sunt niște arhaisme probabil care sunt comune.

PM: Da. Deci, nu găsesc o altă limbă cu care să se asemene mai mult decât româna. Dar pentru că fiecare aromân care a stat într-o țară a încercat să extindă cumva...

RN: Vocabularul

PM: Exact, exact

RN: Sunt multe cuvinte de împrumut

PM: Multe cuvinte de împrumut, cu o terminație care-i dădea gustul aromânesc, să zic așa.

RN: Una dintre marile figuri culturale românești ale prezentului, care a trecut în neființă de curând, e Neagu Djuvara. El spunea că stămoșii lui au fost aromâni din Munții Pindului, veniți acum câteva sute de ani în țările române, dar numele a rămas. E foarte interesant.

PM: De unde e și originea mea, pentru că, chiar dacă străbunicii s-au așezat în sudul Albaniei, de fapt satul lor, de unde aveau casa inițială, să zic așa, era în Grecia, de fapt. Dar după oficializarea granițelor au rămas în partea cu Albania, unde probabil au avut niște avantaje, să zic așa. Probabil pământul mai ieftin să-l închirieze sau să pască oile sau alte facilități. Sau o ușurință în a vinde produsele, lână, brânză.

RN: Deci în continuare erau păstori?

PM: Absolut.

RN: Panti, cum erai când erai mic? Ce-ți plăcea să faci? Îți plăcea să faci lucruri cu mâinile? Erai contemplativ? Erai activ? Faceai din pământ, făceai castelașe, făceai din hârtii?

PM: Eram un băiat foarte cuminte, foarte docil ... poate un pic introvertit și într-adevăr îmi plăcea să fac, să meșteșugăresc. Chiar îmi plăcea să fac lucruri de orice fel. Încă am această pasiune, adică fac mobilă chiar și acum, și la mine, și unde mai am ocazia.

RN: A, ți-o proiectezi și ți-o și realizezi singur?

PM: Da, da... Țin minte și-acuma, când se strica ceva la bunica, un gard, o poartă la oi...

RN: Panti, hai, treci! Vino tu cu șurubelnița!

PM: Exact! Exact, exact. Și încercam să fac din nimicuri. Adică, găseam un cui, îl băteam cu piatra, mai încrucișam două lemne, dar făceam ceva de care era nevoie. Deci am avut inclinația asta și pasiunea asta. Și-am mai avut ceva care nu era deloc creativ și avea și-o latură un pic distructivă: eram foarte atras de electronice. Nu exista un aparat electronic pe care să nu-l fi desfăcut să văd ce are în el. Că era radio, că era televizor, eram foarte fascinat de toate aceste lucruri...

RN: Și încă te mai descurci la șurubărit circuite și electronice?

PM: Nu, nu. Dacă nu era să fiu arhitect azi, era să fiu un inginer de electrice.

RN: Cum erai ca student? Adică, desenai tot timpul? Cum interiorizai tot ceea ce se preda? Visau la clădiri nonstop? Pasiunea a fost de la început pentru învățare sau pentru crearea de lucruri noi? Ce a schimbat în tine școala față de cum erai în varianta ta de copil creativ care încerca să meșterească cu ustensile puține?

PM: Răspunul meu este unul un pic...

RN: Cu cât mai inedit cu atât mai bine

PM: Nu. O să combat un mit aici. Este mitul Mincu sau mitul arhitecților în general, care zice că să fii arhitect trebuie să desenezi impecabil și arhitecții trebuie să deseneze și arhitecții desenează. Ei, nu. Eu zic că nu e cazul. Sau nu este absolută nevoie ca să fii un arhitect bun și să fii așa. Și aici sper ca acest nu să vină în ajutorul multor studenți, elevi sau persoane indiferent de vârstă care s-au gândit chiar și pentru o secundă să devină arhitecți. Sau gândit vreodată, măi, da, dar uite că nu, eu nu pot să desenez sau nu știu să desezen. Și atunci, da, arhitectura nu e pentru mine. Nu, nu e deloc așa. Eu am vrut să fiu arhitect din întâmplare. În copilărie nu m-am gândit niciodată ce-i arhitectura și dacă vreau să devin arhitect. Am decis într-o seară vorbind cu tata. Deja luasem bursa, dar nu era specificat încă ce trebuia sau ce voiam să studiez. Asta s-a stabilit când am ajuns în București.

RN: Păi, înseamnă că era o bursă generică? Tu puteai să-ți alegi, de exemplu, să mergi la Facultatea de Matematică?

PM: Da, da. Am avut ocazie unică, pe care nu o au toți. Și sper și mi se pare corect s-o aibă toți. Adică, dacă-aș fi cumva în stare să schimb ceva în învățământ, asta ar fi prima chestie. Admiterea din punctul meu de vedere trebuie să fie una pur simbolică. Trebuie să intre cine vrea, dar, undeva pe la mijlocul studiilor, trebuie filtrați. Și atunci într-adevăr cine poate și merită și vrea o să continue. Cine nu, nu. Dar mi se pare nedrept...

RN: O poartă atât de mare în față la început când el nu știe foarte bine cu ce se mânăncă. Am simți chestia asta.

PM: Da, da. Sau pentru că nu are bani să face meditație. Sau e din provincie și îi este greu să ajungă. Sau pentru că există mitul ăsta, că nu știu desen...

RN: Sunt mari arhitecți care nu știu să deseneze, dar se exprimă altfel, prin machete, prin...

PM: La ce tehnologie avem la îndemână azi...

RN: Da, corect.

PM: Ei, când eram în anul I și am ajuns în primele cursuri în amfiteatru și mă uitam stânga, mă uitam dreapta. Zic, ce caut eu aici? Era ca și cum ai lua un om din stradă și-l aduci student la arhitectură. Toți în jurul meu aveau unu, doi, trei de pregătire făcută și toți desenau în pauză și parcă-mi făceau în ciudă. Și mă uitam la unu, mă uitam la, Doamne, dar eu ce caut aici? Cum o să termin eu vreodată școala asta, când?

RN: Cum o să termin eu vreodată școala asta cu zece?

PM: Îți dai seama că nu puteam să-mi închipui vreodată. Ei, trecând timpul, am ajuns...

RN: Bun, dar care a fost discuția cu tatăl tău?

PM: Discuția a fost așa: Ce vrei să te faci? Dădusem examen la Atena pentru inginer electric, aveam deja un loc acolo, eram fericit, știam ce vreau. Aici a apărut, venise o rudă care avea fiul lui în România la studii. A zis că, uite, peste o săptămână vine comisia din partea României pentru burse, dacă vrei să te prezinți sau dacă nu-ți convine ceva. Hai să mergem! Ce avem de pierdut?

RN: Practic, tu puteai să te faci inginer de electrice în Atena, dar te-ai gândit, ia să încerc eu undeva unde-i iarna mai nasoală.

PM: Poți să spui și așa. Doi ani de zile n-am anulat locul la studii în Grecia, până când am zic, ok, eu continui cu arhitectura. Dar nu știam dacă continui sau nu cu studiile, mi-era foarte greu.

RN: Asta înseamnă că ne-ntoarcem la întrebarea mea. Ce fel de fire trebuie să aibă cineva care ajunge într-un mediu unde nu se simte confortabil, că ăia toți sunt niște nebuni care lasă urme cu creioane pe foaie, iar mie-mi place să șurubăresc? Nu te simți integrat, dar totuși nu pleci. Ce fire trebuie să ai?...

PM: Consistent și dedicat...

RN: Dedicat lucrului pe care l-ai început.

PM: Scopului.

RN: Păi, care era scopul, dacă tu nu știai că voiai asta?

PM: Scopul era că dacă vreau să devin arhitect trebuie să depun efort.

RN: De ce voiai să devii arhitect? Că încă n-am înțeles de ce voiai?

PM: Nici nu știu de ce. Poate nu trebuia. Dar m-am angajat cumva la treaba asta.

RN: Adică discuția cu tatăl tău și cu ruda care a venit și care ți-a spus despre București, că vine comisia...

PM: Da, da, n-am încheiat discuția până la capăt. Discuția a fost așa: Ce vrei să te faci? Sau ce vrei? La ce facultate vrei să urmărești când o să te duci acolo? Ce le spui? Ce să-ți treacă? Și am zis așa, băi, doctor nu pot, că am subiecte, nu suport expunerea și contactul și asta cu sângele, nu sunt. Cu avocații în general subiectele sunt pesimiste...

RN: Trafic de mașini din Italia Albania nu-ți plăcea?

PM: Nici vorbă. Mai existau cu ingineria niște lucruri, nu știu ce. Parcă nu-mi suna, mai complicat. Și atunci tata mi-a zis: Arhitectura? Uite, tot ce te uiți în jurul tău e făcut de arhitect.

RN: Bingo!Click!

PM: Bingo!

RN: Aia a făcut clic.

PM: Aia a făcut clic. Uite, și acuma simt ... Da și aici pot să mai menționez ceva care mă caracterizează. Sunt un mare susținător al competiției sau al competitivității pentru scop și exact pe dos, îmi creează un disconfort, competiția între persoane. De-aia nu-mi place să mă uit la niciun sport cu dueluri.

RN: Păi, competiția de persoane tot competiție, nu? Tu cum o percepi?

PM: Dacă ar fi să m-angajez la un scop, să zicem, să salvăm lumea, indiferent cât de idealistic, absurd ar părea acest scop, o înțeleg. Dar să stau eu, uite, dau niște exemple reale, Đoković să-mi propun să fiu mai bun sau să am toată viața mea o competiție cu Nadal, să zic, sau cu Federer, nu-i văd niciun sens în asta. Absolut niciun sens.

RN: Deci pe tine te interesează măsura în care scopul face viața oamenilor mai bună.

PM: Inclusiv.

RN: Nu te interesează mingicăreala, cum ar veni?...

PM: Și nici situația umana, condiția umană de a încerca să fiu mai bun ca altul. Nu vreau să fiu în competiție cu nimeni. Vreau să fiu în armonie cu cineva, nu într-o competiție. Atunci, hai să fie competiție pentru un scop. Respectivii sau oricare din orice domeniu să facă o lume mai bună, să învețe mai mulți copii, să zic asta.

RN: Știi că trăim într-o lume în care fotbaliștii câștigă mai mult decât profesorii care predau copiilor...

PM: Nu mai zic de popularitate, că mi se pare foarte nedreptă și asta. De ce ar trebui să știm de această zonă a lumii și să nu știm de zona asta artistică? De ce să nu știm mai mult de arhitecți, de pictori, de muzicieni... Trebuie să știm de fotbaliști...

RN: Pentru că există niște lucruri care înalță spiritul uman. Arta, arhitectura, muzica în formele lor cele mai pure și cele mai admirabile fac oamenii să înțeleagă cât de important e să colaboreze și să se angajeze la a face ceva pentru a face lumea asta mai bună. În schimb, chestia aia de tip, eu alerg mai repede decât tine și eu dau cu un gol în plus și uite câți bani face ăla din pariuri, aia n-aduce nimic pe termen lung consistent. Mă bucur că suntem pe aceeași lungime de undă aici. Aveam chestia asta ... Nu m-am simțit în regulă s-o spun pentru simplu motiv că nu vreau să lezez pe nimeni care apreciază competiția sportivă...

PM: Exact.

RN: Dar consider că, la fel ca și tine, probabil, că cea mai importantă competiție o ai cu versiunea ta de dinainte, pe care ai depășit-o.

PM: Foarte bine

RN: Sau versiunea din viitor la care vrei să ajungi. Și câdn noblețea scopului pentru, nu știu, putem să-i zicem propășirea societății, este într-adevăr ceva pentru care merită luptat.

PM: Da. Lucrul ăsta mă face să vreau să fiu, din nou, nu competitiv, să mă angajez la un scop în care cred sau vreau să reușesc fără să mă raportez la nimeni.

RN: Ce spui tu seamănă mult cu teoria celor cinci triburi, pe care am auzit-un TED Talk foarte fain. Și zicea așa: fiecare dintre noi oscilează între două triburi și treburile alea sunt fel de mod de a sintetiza percepția oamenilor asupra a ceea ce-i înconjoară. Tribul 1 este ”Viața e nasoală, îmi vine să vă omor pe toți” și sunt oamenii ăia nefericiți sau deranjați psihic care fac rău în masă.

PM: Declinul absolut.

RN: Exact. E cea mai urâtă față a firii umane. Tribul 2 e un pic mai bine decât tribul 1, dar e un fel de ”Toți o duceți mai bine decât mine, viața mea e cam de cacao. Nu merge nimic, lăsați-mă în pace”. Ăsta e tribul 2. Tribul 3, o să râzi, e ”Eu sunt cel mai tare, eu sunt boier mare, voi sunteți niște proști”... Tribul 4 este ”Eu și cu tine facem lucruri faine împreună pentru noi, pentru noi toți”. Deci tribul 4 deja începe să dea lucruri frumoase înapoi. Iar tribul 5 este unde sunt cele mai nobile spirite ale umanității: ”Viața e frumoasă. Dăm, nu ținem niciodată socoteală. Viața e frumoasă”...

PM: De noi ține să vedem unde...

RN: Și de noi ține, exact.

PM: Ei, revenind acum la studii, încerc să sintetizez un pic mai repede, am ajuns în anul II, unde lucrurile erau un pic mai bine. Am văzut o oarecare apreciere din partea profesorilor, dar parcă și eu, tot efortul din anul I începea să dea roade încet, încet. A fost un an bun pot să zic față de anul I, care a fost un coșmar. Abia la sfârșitul anul II...

RN: Cum stăteai cu limba?

PM: Foarte prost, pentru că...

RN: Cam cât de repede ai prins-o? În anul I, ți-a luat un an, ți-a luat mai puțin?

PM: Mi-a luat aproape toată facultatea.

RN: Serios?

PM: Da, absolut. În anul III, lucrurile păreau că sunt bine, dar nu prea. În ce sens? Ajunsesem cumva într-o fundătură și am ajuns să nu fiu mulțumit de rezultatele mele la școală. Și-am zis, ce se-ntâmplă? Și atunci l-am întâlnit pe un alt domn profesor de la școală, pe care-l apreciez foarte mult și tot timpul i-am mulțumit pentru asta. E vorba de profesorul Augustin Ioan, care pentru mine a fost cheia descuierii în acel moment. Adică, ăsta a fost un moment de regândire, practic, cu școala. Și nu sunt singurul. Sunt mulți dintre colegii mei care desenau impecabil, de exemplu, în anii I și II, care după anul III n-au mai continuat studiile. Deci, în anul III ceva se-ntâmplă acolo, așa cum e...

RN: Jumătatea drumului, da.

PM: Și atunci am zis, ce se-ntâmplă. Sau de ce facem asta. Vedeam alte proiecte care erau mai apreciate și le consideram mai slabe, să zic așa. De la domnul Augustin am aflat că de fapt lucrurile așa cum sunt acum nu sunt bine, realitatea nu e asta, ce vi se-ntâmplă vouă acuma. Da, trebuie să ieșiți din țară, faceți niște excursii, vedeți un pic în lume cum stă treaba și am făcut imediat lucrul ăsta.

RN: Și găsiți-vă drumul vostru.

PM: Da. Și ne-a mai dat și-o listă foarte mare, foarte lungă de cărți. De filozofie, de teorie, de toate. Ei, înmomentul ăla a fost exact starea aia de plutire. Deci, când am citit vara, după ce-am terminat anul III, spre anul IV, multe cărți și-am avut și-o excursie prin Europa, am zis, opa!, lucrurile stau altfel. Și ăsta a fost momentul cheie pentru mine.

RN: Domnul profesor Ioan este cel care te-a ajutat să depășești platoul. Știi, că fiecare performer ajunge într-un punct, ajunge la un platou și el nu mai poate de aici, că nu are resorturile, resursele, și are o perioadă de cădere și după-aia apelează la un, aș putea să-i zic antrenor, aș putea să-i zic ideolog, aș putea să-i zic oricum, la un om care arată altă perspectivă și îi deschide niște uși, vorba ta, cu întorsul cheii, e o metaforă foarte bună, și-i spune, ce-ar fi să. Și, practic, îți lărgește perspectiva, încerci și-n partea aia și tu reușești să depășești platoul și ajungi la următorul nivel.

PM: Perfect. Ai zis-o mai bine decât aș fi putut s-o zic eu.

RN: Da, sunt foarte bun la zis ceea ce gândesc alții.

PM: Da, exact așa este. Și a reușit, ceea ce este ceva unic. Cine poate să facă lucrul ăsta și cel puțin la mine am fost norocos că l-am întâlnit în cadrul cursurilor opționale pe care le-am avut atunci, continuând de la momentul ăla un drum un pic paralel cu școala, dar în cadrul școlii, evident...

RN: Adică proiectai pentru școală, dar și cu gandul la ceea ce aflai tu în paralel, nu?

PM: Da. Uite, un mic detaliu, de exemplu. Chiar dacă în școală învățam softuri 3d, softurile care se făceau mie nu-mi ajungeau, pentru că voiam să fac niște forme să zic mai complexe și prin Autocad sau Archicad care erau la dispoziția și se învățau la școală nu reușeam. Și atunci am descoperit softul Rhino, de exemplu. Și am fost printre primii în țară...

RN: Îl mai folosești?

PM: Absolut. Prin acest soft, orice proiect de școală, de atelier era un motiv să pun în practică ceva. Unul era să învăț mai bine un 3d, altul era să pun în aplicare o teorie de care știam din cărți.

RN: Deci îți găseai provocări.

PM: Fiecare proiect de școală de fapt era o provocare altfel decât tema proiectului în cadrul școlii.

RN: Deci înseamnă că tu aveai să zicem un azimut la finalizarea proiectului, dar ăla era un azimut secundar și aveai mai multe azimuturi din astea mai mici în care ziceai eu trebuie să bifez asta, după-aia aia după-aia aia, Deci practic nu stăteai cu ochii pe premiu, ci pe proces.

PM: Foarte bine spus. Da. Absolut.

RN: Am mai furat o chestie bună de la tine.
PM. Deci traseul ăsta de la ultimul, chiar eram ultimul din cei 300 câți spartani erau să ajungi în absolvire, să zic așa, cu o apreciere foarte mare din partea comisiei...

RN: S-a datorat procesului tău.

PM: Da, care a fost consistența și dedicația. Nu, dedicația, de fapt, mai importantă decât orice. Indiferent din ce domeniu nu știi niciodată cu ce se ocupă, cu ce se mânăncă, cum îi zicem, ce-ai de făcut acolo, cum descoperi lucrul ăsta. Și cred că toată lumea trebuie să aibă sau ar fi meritat să aibă acces să încerce și să vadă despre ce e vorba. Sunt o grămadă de arhitecți care știm cu toții că au fost fără studii, deci autoeducația...

RN: Tadao Ando a început ca boxer, asta spune tot.

PM: Exact. Sau oameni care au început târziu. De exemplu, faimosul pictor britanic Francis Bacon a început să picteze foarte târziu, foarte târziu și făcând altceva în perioada...

RN: Pe fiecare îl duce ceva. Îl duce un fel de curent din ăsta, așa într-o anumită zonă. Și e curentul propriei conștiințe care are nevoie de ceva pentru a-l ajuta pe omul ăla să se simtă împlinit.

PM: Da, e posibil. Dar important e aici mitul. Pe mine asta mă deranjează foarte mult la arhitecți. Pentru că aud și azi, mă întreabă, de exemplu, mame, colegi de-ai noștri care au copii mai mari, să dea sau să nu dea la arhitectură. Zice, dar nu știe să deseneze. Și zic, dar nu contează. Da, dar îi deranjează pentru că îi filtrează admiterea.

RN: Acuma fac legătura cu ce ai spus tu, cu anul ăla care ar trebui să fie sau cu cei doi ani în care ar trebui să se trieze ei de la sine.

PM: Da, dar să nu uităm și încă ceva. Nu știu cât de prietenă este arhitectura cu desenul.

RN: Este și-ți spun de ce. Am avut la un moment dat norocul să lucrez cu un arhitect de la care am avut foarte multe de învățat, domnul Nunu Constantinescu, care nu mai este printre noi, care avea un talent în a reține spațiile și a le desena, a reține detaliile spațiilor ălora ieșit din comun și prin desen se exprima foarte ușor. Deci el reușea să comunice foarte ușor cu mine și cu colegii mei prin schițele pe care le făcea, care erau foarte precise. Nu precise ca dimensiuni sau ca astea. Dar ca proporții și ca ceea ce voia să exprime. Deci desenul era o metodă de a comunica informația mai departe, informația tehnică, și o metodă de a-l ajuta pe el să-și solidifice informația vizuală pe care o absorbea.

PM: Să vadă prin desenul lui ceea ce și-a închipuit. Da, dar nu ai nevoie tot timpul de asta. Sau cel puțin nu la...

RN: Nu tot timpul, da.

PM: Exact. Și atunci la unii – cum să spun, să nu ajung în extrema cealaltă că nu ne trebuie facultatea în viață sau nu trebuie să studiem sau nu trebuie să desenăm. Nu, să nu ajungem în extrema cealaltă. Dar oameni care vor să devină arhitecți să nu se împiedice la acel neajuns al desenului. Și eu sunt o persoană care a dovedit acest lucru.

RN: Mai e o chestie, Panti. Tu ți-a dorit foarte mult și tu ai învățat la un moment dat să te exprimi prin metode conexe desenului modelând în Rhino, lucrând în Autocad…

PM: Machete, multe machete.

RN: Făcând machete. Dar pentru alții accesul se face prin desen. Când mergi la Muzeul Satului la proiectele ale prime, la arhitectură tu când te uiți și desenezi, tu practic conștientizezi natura structurală a lucrurilor ălora. Exact cum tu le conștientizai prin machete, alții le conștientizează prin desen. Deci, sunt lucruri conexe și se poate fără una, să zicem că se poate fără desen dacă ești foarte dedicat și se poate fără dedicație maximă dacă ești iubitor de desen pentru că dedicația vine cu timpul. Pentru mine...

PM: Efortul e mai mic.

RN: Pentru mine, să zicem un aport foarte important l-a avut bursa Erasmus pe care am avut-o în anul III în Franța. Pentru că dacă eu, să zicem în universul meu vedeam ori construcții în paragină în Bucureștiul cel mare pe care l-am cunoscut la 19 ani, ori blocurile din provincie, ori casele dărăpănate din zona Oltenia, lucrurile alea nu mă atrăgeau de cele mai multe ori. Dar, în schimb, când am văzut ce se poate face cu arhitectura în Franța în anul III, cum arată la ei frontul stradal, am zis, oau, se poate face chestia asta? Nu știam că se poate face chestia asta. N-aveam YouTube, n-aveam documentare, mai era din când în când pe la Discovery ceva, dar nici nu știu dacă aveam Discovery în perioada aia... Deci informația nu circula ca acum. Și atunci, da, ok, mai avea mama mea câteva reviste L'Architecture d'Aujourd'hui de prin 70, 80. Dar unele aveau și poze alb-negru. Interesante, mă mai uitam pe ele, dar mai uitam, aveam nevoie să văd eu la fața locului, știi? Și apropo de văzut la fața locului. Voi aveți un bloc nou pe Sfinții Voievozi în București. Îmi aduce aduce aminte de un videoclip din Chemical Brothers în care e un tip care halucinează în fața unei parcări cu fațada prefabricată. Și pe chestia aia o văd cu balcoanele alea care parcă se întretaie ca niște zale la blocul din Sfinții Voievozi. Tu ai simțit exact din faza de concept cum o sădevină volumul ăla? Sau ai avut un fel de instinct și după aia ai zis, a, uite că, apropo de desen și machetă.

PM: Niciuna din ele ... Procesul de naștere sau cum se dezvoltă proiectele, să zic așa, este unul care de fiecare dată e la fel. Sunt blank. Când încept un proiect sunt la zero, indiferent de scară și indiferent de natura proiectului. Mă golesc complet de orice rămășiță de intenție de prestabilire a ceva. Nu, totul este o analiză cât se poate de multilaterală, tema, încerc să solicit o temă de la beneficiar cât se poate de detaliată. Asta mă ajută enorm, să răspund unei teme. Chiar dacă ea pe parcurs se modifică, pentru că apar subiecte care ți-o modifică, și atunci trebuie să fii pregătit și pentru asta. Dar, în orice caz, nu pornesc cu nimic. Încerc să descopăr, cum ziceam și la diplomă, care este condiția particulară a locului. Adică ce pot găsi eu în acest loc încercând să fac o temă funcțională de care beneficiarul are nevoie și pe care pot să o dezvolt. Și ideea asta s-a născut practic din morfologia terenului. Terenul respectiv, Sfinții Voievozi nr. 5, primii cinci metri în profunzime, sau aproximativ cinci metri, sunt perpendiculari pe strada Sfinții Voievozi, dar ulterior terenul se dezvoltă oblic. Această axă a terenului frântă cumva asta mi-a creat, dar ce fac eu cu fațada asta, de exemplu? Pot s-o orientez către vecini? Și una din problemele care există în lumea arhitecților, pe cate o ignoră ... dar eu sunt foarte preocupat de asta, este orientarea. Și nu mă refer aici la cea cardinală, ci la conexiunea sau legătura cu orașul. Deci orientarea casei, clădirii cu orașul. Dialogul ăsta ... Adică nu-mi place să văd o casă care întoarce spatele orașului. Există multe exemple la noi, din pacate. Văd calcane în străzi principale, datorită manierismului de manipulare a volumelor, să zic așa, care obține o fațadă laterală mai interesantă, probabil, dar ratează cumva sau e foarte indiferent la fațada către stradă. Ei, lucrul ăsta pe mine mă preocupă mult.

RN: Deci, practic, fiecare fațadă e un fel de față a clădirii și o clădire având mai multe străzi, să zicem, în situația asta are nevoie de mai multe fețe. Fiecare trebuie să primească ceva la nivel de interfață de comunicare.

PM: Da. Și atunci la clădirea asta în cauză de la Sfinții Voievozi existau cele două fațade: fațada principală, care într-adevăr stă perpendiculară pe stradă și este fix pe aliniament și alipită la calcanul din stânga, și după-aia cum se dezvoltă clădirea în profunzime după cei puțini, trei, patru, cinci metri. Și atunci a venit ideea cum ar fi dacă eu mi-aș fi închipuit că terenul ăsta era drept și avea niște balcoane sau ferestre laterale, dar dintr-o dată cineva le-a pliat.

RN: Înțeleg. E ca și cum tu luai, aveai balcoanele și mișcând asta ele au început să se...

PM: Exact.

RN: Deci ăsta a fost procesul. Tu ți-ai imaginat ca într-un gif.

PM: Cumva.

RN: Ce minte ciudată ai.

PM: Mulțumesc, îmi place să...

RN: Chiar a ieșit foarte bine.

PM: Da, mersi.

RN: Știu că Bjarke Ingels mai are al un moment dat când descrie procesul de construcție al unui volum are un algoritm similar.

PM: Acum tema asta, evident, n-a născut-o nici BIG, nici alții. Începuse și în perioade mai vechi cu Candilis…  

RN: Da, bineînțeles, normal.

PM: Și alții. Dar aici în cazul de față s-a născut de la această translatare, dacă vrei. Ce-ar fi dacă clădirea asta, de fapt, ea ar fi fost normală, dar dacă s-ar fi evazat să încerce să vadă strada.

RN: Exact. Niște cutii de pantofi pe care le miști așa.

PM: Exact. Și atunci imediat se năștea această descompunere, dacă vrei, a pielii, a cojii, a fațadei, ca să vadă, să comunice cu strada.

RN: Întrebarea care urmează are legătură cu fațada aia care este lipită de căsuța de lângă. Căsuța aia de lângă e mică? Cât e? P + 1, P+ 2, nu?

PM: 2

RN: P + 2. Și practic blocul crește în spate în înălțime, dar se așază cu botul pe labe ca un dragon din ăla mare lângă un cățel cu care vrea să se împrietenească. Și cățelul stă temător, că e mic, lângă, dragonul e foarte mare, dar așezându-și botul lângă el pe pământ amândoi se simt prieteni și-i o chestie de respect. Adică, uite, mă cobor la nivelul tău ca să-ți arăt că nu sunt agresiv vizual față de tine. Asta îmi transmite. Poți să zici că te-ai gândit la asta de la început? Poți să zici că te-ai gândit la altceva? Eu sunt curios dacă e ceva de genul ăsta.

PM: Asta, absolut, bineînțeles că ne gândim, pentru că nu trebuie să uităm că orașul, un lucru pe care l-am învățat de la un alt drag profesor de la școala de noi, domnul Sandu care insista în orice fel să înțelegem măcar una din definițiile orașului. Și aceea e că orașul e un sistem viu. El este într-o transformare continuă. Și trebuie să fim foarte conștienți de lucrul ăsta. Orice condiție de azi ... mâine de trecut. Noi, ca arhitecți, avem o sarcină profesională, etică, morală ... suntem singurii responsabili pentru asta: să facem clădiri coerente, frumoase, contemporane și așa mai departe. Dar apropierea de o casă existentă este o temă foarte importantă, ea și numai ea. Acum, cum o faci, evident este foarte subiectiv. Există și o latură obiectivă, care sunt constrângerile și reglementările și legile și așa mai departe. Dar, de exemplu, casa din stânga numărul 3 pentru mine cel puțin a fost un început și-o raportare. Alinierea la cornoșa ei, apropierea cu ea. Fațada principală a clădirii noi și raportarea la cea veche, cum ai zis că stau unii lângă alții, eu cred că ai ce povesti. Clădirea nouă are ce învăța de la cea veche și cea veche cu mare curiozitate cred că vrea să afle ce-aduce viitorul.

RN: Erau cele două ferestre ale clădirii vechi sau cele trei ferestre și e ca și cum, tu le-ai fi adus unul lângă altul, și e ca și cum ți-ar fi scăpat una de lângă alta și le-ai fi rupt, ca și cum s-ar fi rupt. Deci era ca și cum ai fi luat ceva vechi care suferă un fel de mic cutremur și tu ai pregătit oarecum ochiul pentru ce urmează pentru fațada cealaltă.

PM: Exact!

RN: Ce șarpe ești!

PM: Dar de fapt fațada principală a venit de la fațada laterală. Pentru că acel decalaj de la...

RN: Mi-am dat seama. Deci, iarăși, motivul medierii pe care l-ai avut la proiectul de diplomă. Mediere între oraș și stâncă cu ceva care este ca un amfiteatru. Aici e mediere între fațada veche și aia care e foarte busy, așa, că nu știu cum să-i zic, e foarte volumetrică și vine ceva între, care seamănă cu vechi, dar parcă scapă și ...

PM: Da. Adică, dacă o să vezi numărul ferestrelor la fațada veche este egal cu numărul (ferestrelor) fațadei noi. Nu poți respecta exact registrii de înălțime pentru că atunci ...

RN: Trebuie doar să te raportezi la ei la nivel de principiu.

PM: Exact. Și asta am încercat să respectăm. Dar comunicarea, eu zic, sau cel puțin am încercat să fie una cât se poate de omogenă și de corentă. Acuma, etajele retrase, ele nu sunt o invenție nici a mea, și nici foarte nouă. Ne uităm pe Magheru și o să vedem o grămadă de... E un principiu care vine din subiectul însoririi și umbririi și atunci multe din străzi sau bulevarde au acea etapizare, să zic, la câteva niveluri.  

RN: Creează senzația că e mai largă. Ar părea mai îngustă dacă fațadele ar fi monolit. Principiul canionului.

PM: Cum ziceam, orașul este un sistem viu. Dacă ar fi să ne raportăm doar la aceste două case, e ca și cum am considera că povestea s-a terminat azi sau la momentul acela. Nu. Mâine ... este un trecut. Clădirea de la numărul 3 se va pune problema cum va comunica cu cea de la numărul 5, care azi e nouă. Și la rândulor lor o se întâmple lucrurile astea pentru secole sau milenii de acum înainte.

RN: ... Poate va și dispărea la un moment dat, dar memoria ei va fi oglindită în fațada clădirii de la numărul 5.

PM: Da, deci e foarte necesar să existe o raportare, un dialog, o plecare, dacă vrei, către trecut, dar, pentru mine cel puțin, provocarea este cum pregătesc viața de mâine ... Și atunci mă preocupă mai mult cum pot să pregătesc spațiile pentru oamenii de mâine decât cum au făcut-o arhitecții sau colegii noștri în trecut.

RN: Înțeleg argumentul tău, este un argument filozofic care mi se pare excelent pentru situația asta apropo de blocul din Sfinții Voievozi. Însă, după cum știi, orice inserție poate să fie contestată. Este o inserție a ceva nou lângă ceva vechi. Condiționările tehnice de urbanism m-ar interesa în materie de ce ți-au cerut autoritățile, mă rog, vouă, celor de la Synthesis, ca să vă lase să construiți un bloc acolo, pentru că argumentele de principiu tehnice contează și ele. Și orice bună intenție filozofică poate fi combătută la un moment dat de un birocrat îngust care spune, da, dar nu s-a respectat cutare. Cum ai combate genul ăsta de argument cu motivații tehnice?

PM: Din punct de vedere tehnic, și aici tehnic ne referim nu la partea de construire...

RN: Nu, la partea urbanistică.

PM: Exact. Proiectul ăsta de la ziua în care a început până acuma, să zic, în scurt timp o să se dea și în folosire, cred că a durat patru, cinci, șase ani. Nici eu nu mai știu. A durat enorm. Întreg procesul de aprobare și de autorizare a fost unul foarte lung și a trecut prin toate etapele. Au trecut mai mulți arhitecți-șefi, chiar mai mulți primari și a fost filtrat din toate punctele de vedere să respecte tot ce trebuie ca să fie acolo exact în forma în care este. Am avut studii de fezabilitate, am obținut PUZ, am făcut studiu istoric, colaboratorii, evident, nu eu în persoană, am avut avizul de la Comisia de monumente și tot restul de avize, care au fost și eșe exact ce s-a cerut prin certificatul de urbanims. Deci din punct de vedere reglementări, totul a fost exact ce trebuia să fie. Eu pot să zic ca la avizul de la Ministerul Culturii am revenit de vreo cinci, șase ori cu propuneri, în așa fel încât să fie convinsă comisia de acolo că propunerea la strada principală este una cât se poate de... corelată și cu studiul istoric, și cu principiul de plin-gol, și aliniere, și cornișă, și materiale, și culori...

RN: Cum ții tu, Panti, în mână devenirea unei clădiri? Cu cine discuți cel mai mult în afara biroului tău? Cu RTE-ul, adică responsabilul tehnic cu execuția, dirigintele de șantier, furnizorii de soluții tehnice? Apropo, câți sunteți în birou?

PM: Puțini.

RN: Puțini?

PM: Foarte puțini. Inimaginabili de puțini. Îmi dai ocazia să povestesc din aceste emisiuni pe care le urmăresc, pentru că la una din emisiuni l-am văzut pe Baeza  povestind, el era filmat, cred că o prezentare la o facultate unde s-a dus la ceva, și la un moment dat îl întreabă cineva, dar câți sunteți? Că proiectele sunt mari, sunt bune. Și zice, domne, arătăm c-am fi mulți, dar suntem eu și încă doi. Dar suntem buni.

RN: Am înțeles, am înțeles.

PM: Nu, sunt echipe mici. Uite, și mai dai ceva interesant pentru publicul care ne urmărește, văzând o altă emisiune cu Steven Holl, de exemplu, care povestea că Zaha Hadid înainte să moară era la el acasă, cu vreo săptămână înainte. Și vorbind ei, doi mega arhitecți, dorința lui Zaha Hadid era să revină la o scară de birou de arhitectură mic. Și cuvintele era așa: Dacă-aș avea posibilitatea să iau cinci sau trei din biroul meu de acum și să mă duc s-o iau de la capăt aș face-o mâine ... Ești foarte aproape de toate subiectele. Până și Zaha Hadid dorea să scaleze în jos și să aibă un alt contact, cu probabil a fost cumva.

RN: Și atunci, ca să revin la întrebare: cu cine vorbești cel mai mult...?

PM: Vorbesc cu toți. De la primar sau arhitect-șef dacă e nevoie până la portarul șantierului. Pentru mine e o responsabilitate de când primesc primul telefon să am un agreement cu beneficiarul până când se mută ultimul locatar, dacă e vorba de rezidențial. Deci am o răspundere, sau implicare să răspund tuturor problemelor provăcărilor care apar în procesul de construcție. Care-s foarte multe. Și, prin urmare, singurul mod pe care-l am la îndemână și n-am descoperit altul să am un rezultat bun al proiectelor este să fiu acolo la orice fază. Câteodată plătit, să nu uităm și latura asta, alte dăți nu. Dar, în orice caz, zic la toți beneficiarii cu care colaborez să nu le fie lene să mă sune. Orice se întămplă, orice etapă, orice mică întrebare să nu fie interpretată. Prefer să mă sune chiar și la 12 noaptea pentru că ăla poate fi un moment care nu mai e reparabil. Sau e reparabil contra unui cost. Și puteam să remediem foarte ușor. Și atunci vorbesc cu toți. Mai tot timpul înainte să înceapă construcția avem o discuție în care ne cunoaștemcu toții, că suntem arhitecți, ingineri, instalatori, beneficiarul, antreprenorul, constructorul, dirigintele, o mega echipă care se face acolo. Și atunci lucrurile se iau la înțeles, să zic așa. Ia proiectul, verifică-l, vezi, ai înteles, n-ai înțeles. Uite alea, uite alea, ce contează, ce nu contează. Sunt niște lucruri generale de început. Evident că discuțiile astea sunt continue. Când începi să pui în practică un proiect, trebuie să comunici cu țoți. Cu constructorul în primul rând și e bine să îl înțelegi și să te înțeleagă. Deci se comunică foarte mult, cu alte cuvinte, continuu.

RN: Cine-ar fi zis că arhitectura e o profesie de atâtea vorbe. Majoritatea oamenilor din afara profesiei își imaginează că arhitectul stă în turnul lui de fildeș și trage niște alea și aruncă hârtiile spre...

PM: Nu. Și aici mă bucură cumva...

RN: Ăsta-i un mit.

PM: Da. Mă bucură scara mică cumva de birou pentru că e și o oportunitate foarte mare pentru client să vorbească cu cine trebuie sau cu cine își închipuie că vorbește. Pentru că la unele din firmele mari care au alte calități ești filtrat și nu ajungi să vorbești cu arhitectul, de fapt.

RN: Apropo de asta, cum convingi un client să-ți lase frâiele în mâini? Cum te asiguri că proiectul e pe înțelesul lui și că proiectul lui e în siguranță cu imaginația și creativitatea ta.

PM: Aici ori am avut eu noroc, ori fără sau vreau sau în subconștient lucrurile se întămplă într-o formă favorabilă. Mai toți beneficiarii care au ajuns să mă contacteze sau să și lucrăm într-un final, toți au avut convingerea și încrederea că sunt în mâini bune. Adică, scopul lor este înțeles de către mine, de către noi. Deci trebuie înțeles scopul lui.

RN: Deci te asiguri că-l asculți activ și că din tema aia tu pricepi ce vrea el de fapt?

PM: Da. Da, pentru că arhitectul nu începe nimic și nu termină nimic din această poveste. Altcineva începe și vrea.

RN: Arhitectul este un partener de drum care trebuie să-l ducă în direcția bună.

PM: Absolut. Trebuie înțeles, comunicat, trebuie să înțelegi și când apar modificări de teme, ăsta este coșmarul arhitecților, de exemplu, și nu vin tot timpul dintr-o plăcere a lui de a schimba ceva. Cum vin și schimbările pe partea structurii, instalațiilor, pe care nici noi nu le vrem, dar vin. Și atunci, pentru că au încredere de la bun început și nu prea există dezamăgiri pas cu pas se dovedește că lucrurile merg în direcția bună. De exemplu, spun un mic detaliu, a doua clădire pe care am proiectat-o, cu care am luat și premiul I la Anuala de arhitectură din 2012.

RN: E cea cu...?

PM: Cu lemn, cu fațadele din lemn. Ei, aceste fațade din lemn în ultimul moment nu voiau să fie puse. S-a decis că, băi, nu prea ne-ajunge bugetul să mai facem și fațada asta de lemn. Te superi prea tare sau nu știu ce? Păi, am zis, e o pierdere a proiectului dacă nu se face, chiar dacă e un efort, e o sumă, să zic, dar acel plus valoare pe care-l va aduce această fațadă va fi ceva care va schimba proiectul. Și s-a dovedit că așa a fost. Deci trebuie să existe o înțelegere și-un respect între beneficiar și arhitect.

RN: Și atunci, că tot ne apropiem de final, care sunt trei lecții învățate pe pielea ta din viața profesională pe care le-ai lăsa studenților. Știu că ne-ai spus despre perspeverență.

PM: Da. Cred că cel mai important este să nu uite de arhitectură. Trebuie să caute arhitectura încontinuu, trebuie să vrea să facă arhitectură. E foarte dulce starea asta de bine când începe să te încălzească starea asta financiară. Dar, am colegi care după 20 de ani de practică nu au foarte multe proiecte de arătat. Pentru că ori n-au insistat foarte mult în arhitectură, ori undeva ceva s-a întâmplat. Și atunci trebuie să investești chiar și în timpul tău, chiar și dacă e fără bani la început, dar trebuie să cauți arhitectura. Trebuie să construiești viitorul tău pe arhitectură. Trebuie să cauți și să insiști și să faci arhitectură. Și aici este cea mai mare sarcină pe care o avem noi arhitecții, de fapt, cum reușim să satisfacem o temă primită de la un beneficiar, dar totuși filtrăm și încercăm să-i dăm și lui ceea ce vrea, noi trebuie să-i predăm și orașului clădiri calitative...

RN: Asta-i om mentalitate de tribul 5.

PM: Sper.

RN: Frumos.

PM: O altă componentă este echipa. Lucru care din nou se învață greu. Evident, și echipa imediată, să zic așa, sau echipa de foc, echipa de arhitecți, fără ea nu poți, dar cei care îți iau proiectul și ți-l întorc înapoi în cel mai bun mod. Pentru că când îl concepi într-un fel ca arhitect și îl trimiți la ingineri și ți-l iei înapoi...

RN: Făcut zob, exact.

PM: Da. Nu-ți mai place nici ție măcar. Și atunci trebuie să investești și trebuie să cauți ingineri buni...

RN: Cu care să fii compatibil.

PM: Da. Și buni, pentru că în experiența mea am fost ajutat foarte mult de către ingineri buni. La un moment dat colaborat la unul din proiecte cu domnul inginer Neacșu. Ei sunt trei generații de ingineri, e și fata, și Mircea, domnul Mircea Neacșu, și seniorul Neacșu. După ce s-a finalizat o clădire de locuințe colective pe strada Vaporul lui Assan, unul din cumpărători de la ultimul nivel a observat câteva fisuri la o intersecție de elemente grinzi și stâlpi. Foarte alarmat, a sunat beneficiarul de la care a cumpărat, beneficiarul a sunat arhitectul, arhitectul a sunat structuristul. Și-a venit seniorul, aveo o vârstă, nu știu, 80 și ceva de ani. Și eu eram timorat, nu-ți ascund. Adică, îmi făcusem griji, nu știam cât de mari, nu aveam poze, nu știam ce grad și ce fel erau fisurile astea. Am ajuns acolo, vede domnul Neacșu, zice, nicio problemă, relaxați-vă. Aici se oprește, este parte din procesul așezării clădirii, ce se-ntâmplă prin ea. Am fost expert în cutremurul de la 77, știu despre ce-i vorba, la revedere, n-o să ne mai vedem. Deci faptul ăsta când ai lângă tine oameni...

RN: Care știu atât de bine

PM: Exact. Te liniștesc foarte mult. Echipa este foarte, foarte utilă. Mai ales structuriștii, pentru că noi arhitecții visăm prea mult și inclusiv eu. Una din condițiile cum apreciez eu arhitectura este cum pot să păcălesc sau să sfidez gravitația. Dar asta nu putem s-o reușim fără...

RN: Fără cei care calculează oasele și muschii clădirii...

PM: Exact, foarte bine. Și viața mi-a dovedit că inginerii în viața reală sunt mai buni decât în școală. Ceea ce în școală mi se povestea că nu ține. Ei, în viață inginerii cu care colaborez...

RN: Poate să țină și mai abitir.

PM: Mult mai mult! Și-mi ziceai, dar nu vrei mai mult? Se poate? Da, se poate! Atunci, da!

RN: Fără număr! Încă un metru de consolă!

PM: Exact. Și am ajuns să fac console și de trei metri jumate din beton și tot așa. Instalatorii la fel. Dacă, din nou, nu sunt buni, și îți împiedică un proiect reușit, din nou nu e în favoarea proiectului. Deci echipa asta, evident și de arhitecți în interiorul unui birou de arhitectură, dar mai ales structuriștii, din punctul meu de vedere sunt probabil jumătate din poveste. Fără un structurist bun multe proiecte n-ar fi avut calitatea pe care o au acum. Inclusiv acele balcoane de la Sfinții Voievozi. Balconul de jos cu balconul de sus sunt niște plăci care sunt jumătate din placă prinsă în partea superioară a grinzii și cealaltă care pare că se-așază este prinsă în partea inferioară a grinzii. O structură sculptură, ca să reușești ... ca să pară ele că ele se ating, dar ca să se atingă au toate straturile deasupra, șapă, termosisteme etc., celălalt termosistem dedesubt ca ele să pară că se intersectează la o linie. Fără așa structuriști n-aș fi putut să fac asta. Și mai adaug o componentă aici, din nou, foarte importantă, de care am vorbit un pic, este beneficiarul. Trebuie să fii partener cu beneficiarul. Avem tendința să-l punem în partea cealaltă, beneficiarul n-a știut, benefiaciarul n-a vrut, beneficiarul...

RN: Trebuie să te iei de mână cu el și să te înțelegi cu el.

PM: Nu, e mai mult decât atât. Sunt surprins continuu de gradul de cultură și de pregătire pe care îl au beneficiarii cu care am contact. Da, este incredibil. Îmi cer lucruri mai multe decât pot eu să-mi închipui că vor ei.

RN: E posibil ca cumva să fie influența ta care să-i facă pe ei să scoată ce e mai bun din ei?     

PM: Foarte posibil. Să n-ajungem, din nou, în extrema cealaltă. Dar cine apelează într-un final la un arhitect, și vorbim măcar de niște clădiri la o dimensiune anume sau la un buget anume sigur are un capital pe care l-a obținut, sigur știe ce vrea fiindcă are făcută o temă. Și când începi să vorbești cu ei și vezi de fapt cum se pune problema de foarte multe ori mă lasă surprins, zic, uau!

RN: Ce frumos!

PM: Uau, ce frumos! Exact. Că am ce face, am pentru cine face, am ce vorbi, am ce dezvolta, am ce proiecta. Acest mit exista în primii an