Iţi place aceasta stire? Recomand-o prietenilor:
Abonează-te la SpaţiulConstruit sau conectează-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.

O discuție cu prof. dr. arh. Marius Smigelschi despre educație și nevoia de a ne proiecta viitorul pe baze tehnice solide

Dacă pentru România anul 2018 marchează împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, pentru noi, cei de la SpatiulConstruit.ro, 2018 înseamnă aniversarea a 20 de ani de la lansarea BICAU.RO, precursorul actualului portal. Profităm de această ocazie pentru a vă oferi, în cele ce urmează, un interviu cu prof. dr. arh. Marius Smigelschi, părintele fondator al BICAU.RO și, deci, al nostru.
prof. dr. arh. Marius Smigelschi

Catedra de Ştiinţe Tehnice este o componentă tradiţională a şcolii de arhitectură, oferind studenţilor cunoştinţele, competenţele şi abilităţile necesare trecerii de la conceptualizarea la materializarea arhitecturii. Aici viitorii arhitecţi învaţă că fiecare linie a desenului de pe planşetă trebuie susţinută structural şi funcţional şi că fiecare formă ridică probleme de execuţie care în cea mai mare parte trebuie rezolvate încă din faza de proiect. De-a lungul a multe generaţii, de la Catedra de Ştiinţe Tehnice a Universităţii de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, prof. dr. arh. Marius Smigelschi, a căutat să le insufle studenţilor interesul pentru aspectele tehnice ale profesiei.

 

Este cel mai notabil specialist român în acustică, fiind unul dintre cei mai activi promotori ai conceptelor şi tehnologiilor moderne în proiectarea de arhitectură de la noi, încă din anii ‘70, când alături de partenerii săi de proiectare a realizat primele construcţii experimentale de case ecologice. Departe de a fi prototipul profesorului care se consideră atoatecunoscător, caută să înveţe chiar şi de la studenţii săi, pe care-i consideră a fi privilegiaţi, în contextul în care acum pot accesa cu uşurinţă variate surse de informare.

 

 

SpatiulConstruit.ro: Cât de importante sunt, în educaţia de arhitectură şi ulterior în practica de proiectare, cunoştinţele şi competenţele tehnice?

 
Marius Smigelschi: Toată lumea ştie că Arhitectura este ştiinţa şi arta de a proiecta şi construi clădiri. Pornind însă de la prima componentă menţionată, îmi permit să propun, în loc de tehnică, noţiunea tehnologie care îmi pare mai elevată şi care trimite mai direct nu numai la ştiinţă ci şi la felul în care aspectele materiale pot fi controlate.


Cei care mă cunosc ştiu că de mult timp militez pentru conştientizarea, cel puţin în învăţământul de Arhitectură, a noţiunii de tehnologie arhitecturală.
Am ascultat recent la radio mărturisirea unui scenograf - de altfel de succes atât ca scenograf cât şi ca om de cultură - care a renunţat la dorinţa iniţială de a studia arhitectura din cauza duratei prea mari între momentul creaţiei şi realizarea efectivă. Dacă ar fi ajuns arhitect, ar fi constatat că nu numai timpul îndepărtează momentul realizarii, ci şi multe alte cauze, între care implicaţiile tehnologiei ocupă un loc important.


Dacă ne întoarcem în timp, constatăm că de la Arhitectul-maestru total din Renaştere, componentele tehnologice ale concepţiei şi realizării unei construcţii s-au diversificat şi au căpătat o pondere din ce în ce mai mare. Două pilde mi se par relevante din punctul de vedere al complexităţii obiectelor studiate. Arhitectul egiptean Hassan Fathy (care, după părerea mea, în actualul context ecologic ar trebui redescoperit) considera în anii 60-70 că arhitectura de pământ este soluţia ideală pentru problema locuinţelor săteşti în zone calde şi aride. Astfel - citez - supunem tehnologia la economia poporului şi nu invers şi salvăm arhitectul de la superficialitate. Oarecum anecdotic, constat că dacă în anii 70 Fassan Fathy era considerat părintele arhitecturii de pământ, azi (2010!) el a devenit şi părintele (profetul) arhitecturii sustenabile în Orientul Mijlociu.


La cealaltă extremitate a complexităţii, arhitectul englez Sir Norman Foster repeta insistent că refuză să accepte rolul pasiv implicat în sistemul specificaţiilor (vezi prospectele de produs), pentru că "arhitecţii - citez - vor să rămână în control, întrucât ei singuri au o concepţie unificată a construcţiei complete". Colaborarea dintre industrie şi arhitectură a făcut ca arhitecţii să câştige o viziune dinăuntru a posibilităţilor oferite de metodele de producţie avansate, iar fabricanţii au beneficiat de inventivitatea şi viziunea globală asupra proiectului, caracteristică arhitecţilor.


Un inventar istoric ne-ar arăta că aprecierea relaţiei arhitectură - tehnologie a trecut prin momente mai faste sau mai puţin faste. Trecând rapid peste dezvoltarea industriei salutată prematur de Le Corbusier cu cuvintele une architecture par l’industrie, ajungem la anii 50-70, după război, când uriaşul necesar de locuinţe a impus ca unică posibilitate industrializarea, cu corolarul său - standardizarea. Astfel, arhitectura modernă a ajuns aproape să fetişizeze forţa(!) repetării la nesfârşit a unor ele-mente industriale, eficient prefabricate, propunând chiar anumite tipuri de clădiri geamantan în cartierele dormitor ale Europei.


După această evoluţie, a venit o revoluţie, iar primatul tehnologiei a început să fie mai puţin apreciat. În 1975, la un congres al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor dedicat creativităţii în arhitectură, Rafael de la Hoz a propus chiar o formulă matematizantă: creativitatea este o funcţie (F) de ideaţie (I) şi tehnologie (T).  Ambele noţiuni sunt uşor de descifrat şi oricine va remarca întâietatea ideaţiei. De altfel, una dintre concluziile acestui congres a fost aceea că, pentru a diminua discrepanţa dintre posibilităţile financiare ale proiectării şi influenţa determinantă a industriei, este necesară supunerea tehnologiei. 


După acest moment, a urmat relativ scurtul episod al Post Modernului, care nega risipa şi dezumaniza-rea modernă şi propunea revenirea nu numai la valorile tradiţionale ci - vai! - şi la tehnicile tradiţionale. În mod evident însă, industria şi-a păstrat autonomia, s-a dezvoltat şi s-a diversificat extraordinar de repede, iar tehnologia IT permite astăzi, în proiec-tare, creşterea eficienţei şi posibilitatea descrierii unor forme oricât de complexe, iar în industrie, posibilitatea realizării acestor forme variate şi complexe în condiţii de cost similare cu cele obţinute altădată prin standardizare. Astfel arhitectura high-tech a ajuns să celebreze obligarea tehnologiei la performanţele constructive extraordinare - e drept uneori gratuite - recente. Mi-aduc aminte că la un moment dat arhitecţii Piano şi Rogers au primit un premiu al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor pentru traducerea rezultatelor cercetării tehnologice în mesaj artistic!


Un alt aspect demn de menţionat al relaţiei arhitectură - tehnologie îl constituie ceea ce astăzi numim Green Architecture şi care, spre deosebire de post-modernism, propune următoarele: tehnici tradiţionale - da, dar numai în contextul potrivit (vezi restaurările); revenirea la materiale naturale - da, însă beneficiind de aportul unor tehnologii performante.


Cum stăm cu relaţia arhitectură - tehnologie în şcoală? Răspunsul mă depăşeşte, pentru că astăzi avem nu una, ci cel puţin şase universităţi de arhitectură, fiecare având propria viziune asupra acestei probleme. Însă dacă intrăm într-o expoziţie cu lucrări de diplomă, pare evident că absolvenţii sunt arhitecţi împliniţi şi am impresia că mulţi dintre ei sunt chiar convinşi. Deşi în şcoală se face o corectă pregătire tehnică, ei se simt atraşi de viziune şi ignoră adesea întrebările cu privire la materialitatea în real a desenului.


SC: După părerea Dvs., este nevoie de studii doctorale în arhitectură? Având în vedere particularităţile practice ale profesiei de arhitect, un titlu de „doctor” în arhitectură oferă garanţia competenţei profesionale de cel mai înalt nivel, ca în cazul domeniilor teoretice?

 
MS: Doctoratele în disciplinele teoretice ale arhitecturii sau cercetările în care arhitectura apare ca subiect contingent nu sunt ceva nou. Ne aflăm în domeniul teoriei, al istoriei arhitecturii sau în sfera mai generală a culturii, inclusiv a artei. Pe de altă parte, studiul cazurilor de practică efectivă de arhitectură se datorează pasiunii pentru un anumit subiect pe care autorul îl doreşte împărtăşit şi celorlalţi. Cu cinism însă, se poate aprecia că, în astfel de cazuri, doctoratul nu este decât o simplă activitate de marketing. Nu cunosc cazuri în care un birou de arhitectură să condiţioneze angajarea cu prezenţa în CV a unui doctorat.


Situaţia este însă diferită în cercetare şi în special în învăţământul universitar. Pentru o carieră didactică, cercetarea este obligatorie, iar pentru gradele didactice superioare este obligatoriu doctoratul. Motivul constă în faptul că doctoratul nu înseamnă numai o perioadă de studii suplimentare, ci şi o cercetare   proprie presupusă de înalt nivel. Acesta este punctul în care aprecierile se antagonizează, dând naştere unor poziţii divergente între teoreticieni şi practicieni. În această problemă eu mă autosituez în tabăra teoreticienilor, deşi sunt şi practicant. După părerea mea, deşi proiectarea - vorbim exclusiv de creaţia de arhitectură de calitate - poate fi considerată cercetare, simpla practică nu este suficientă. Un profesionist, oricât de excepţional, devine şi profesor numai atunci când, în prezentarea propriilor rezultate, depăşeşte stadiul simplei descrieri şi poate explica de ce, îşi poate transmite propriul demers şi poate analiza critic demersul altor autori. În ceea ce priveşte tezele de doctorat care se elaborează la noi în prezent, vă pot spune că, după ce sintezele documentare asupra diverselor programe de arhitectură au fost epuizate, s-a ajuns în situaţia - în principiu pozitivă - în care subiectele alese trimit la discuţii teoretice probabil de substanţă, dar pentru mine uneori cam obscure. Teze pe subiecte de tehnologie arhitecturală - cam puţine.


SC: De ce?

 
MS: Întâi de toate pentru că tehnologia evoluează mai rapid decât suntem în stare să o digerăm. Şi în al doilea rând, pentru că acest domeniu pare, inclusiv pentru cei direct implicaţi, insuficient de elevat, fiind considerat oarecum de mâna a doua şi rezervat inginerilor.

 


SC: O clădire este un obiect complex, a cărui realizare necesită, dincolo de aspectul estetic, conjugarea mai multor discipline tehnice: statică, rezistenţa materialelor, structuri, instalaţii, echipamente. Este necesar ca arhitectul să fie un bun specialist în toate aceste domenii?


MS: În afară de disciplinele pe care le-aţi numit, mai există unele discipline tehnice pe care le-aş considera specific arhitecturale. Poate cea mai importantă dintre acestea o reprezintă acea componentă a cursului de construcţii care se referă la  controlul ambientului şi managementul proiectului. Pentru a reveni la întrebarea Dvs., v-aş da din nou exemplul lui Norman Foster, care accepta că nu mai este posibil pentru un arhitect să aibă cunoştinţe tehnologice complete, acceptând în consecinţă specializarea, dar, fiind format să gândească ansamblul, refuza să-şi asume un rol pasiv.


Producţia industrială a invadat întreaga clădire şi responsabilitatea pentru proiectare - de la pardoseli sau tâmplăria de lemn la pereţii cortină şi pereţii interiori demontabili - a fost transferată de la arhitect la industrial designer, care vine în întâmpi-narea arhitectului, oferindu-i produse şi variante care-l scutesc de o bună parte din studiul propriu. Acest aspect nu reduce nici responsabilitatea şi nici cunoştinţele necesare pentru a alege şi în special pentru a integra produsul potrivit în proiect. Trebuie să pomenesc, de aceea, avantajele oferite în unele cazuri de prezenţa unor arhitecţi, şi nu a unor simpli vânzători, în companiile care importă şi uneori - de fapt rareori - produc şi la noi produse moderne de construcţii. În contextul acestei discuţii, mi se pare deosebit de relevant un alt avantaj al instrumentelor informatice pe care le avem astăzi la îndemână: acela al extraordinarului orizont deschis informării. Pe plan mondial, apar anual mii de produse şi materiale, despre care nu avem adesea nici măcar timp să aflăm! Din acest punct de vedere, invidiez studenţii, pentru care informarea face parte din pregătire, şi constat că unii profesori chiar apelează la studenţi pentru documentare.


SC: Unde începe şi unde se termină responsabilitatea arhitectului pentru clădirea pe care o creează, în condiţiile în care procesul de proiectare şi realizare a unei clădiri implică un dialog activ cu multe alte specialităţi?

 
MS: Puţini - chiar dintre arhitecţi - ştiu că înainte de răz-boi, pentru clădirile obişnuite de locuinţe, arhitectul (ca arhitect al casei) se descurca singur, ajutat de meşteri de diferite specialităţi, pe a căror pricepere conta. Pentru un proiect obişnuit, sunt necesari cel puţin un inginer de structuri şi unul sau mai mulţi ingineri pentru cele trei tipuri de instalaţii. Dacă la acestea adaugăm disciplinele specific arhitecturale de care am pomenit mai sus, ajungem la ceea ce englezii numesc architectural engineering. Remarcaţi, vă rog, alăturarea arhitect – inginer. Ca să-l citez şi aici pe Norman Foster, am să vă spun că, pentru una dintre clădirile sale de birouri, acesta a apelat la nu mai puţin de 22 de consultanţi pentru 22 de probleme de specialitate diferite! Revenind la întrebarea Dvs., colaborarea cu diversele specialităţi este necesară, dar din fericire - cel puţin pentru construcţiile civile -  arhitectul este şeful de proiect din punctul de vedere al concepţiei, el înţelege proiectul în ansamblu şi îşi asumă responsabilitatea pentru el.

 


SC: Preocuparea tot mai accentuată din ultimul timp pentru performanţele clădirilor relevă faptul că este necesar să existe un anumit tip de relaţie între forma arhitecturală şi suportul ei material. Cum se reflectă, după părerea Dvs., această preocupare în producţia de arhitectură de la noi? Se ţine cont de criteriile de performanţă în proiectare? La ce anume ar trebui sa fie atent utilizatorul final atunci când îşi cumpără o casă sau un apartament?


MS: Enunţul conform căruia performanţele construcţiei trebuie să respecte o serie de exigenţe considerate esenţiale a impus o schimbare radicală în modul de concepere a clădirilor. La noi, această schimbare s-a produs prin trecerea de la obligativitatea respectării unor standarde de realizare a construcţiei la impunerea unor standarde de performanţă a obiectului construit. Totul a pornit în anii 50-60, când s-a pus problema diferenţierii calitative (altfel decât prin suprafaţă, numărul de încăperi sau amplasament) a milioanelor de locuinţe ce se realizau atunci, în vederea unei valorificări cât mai avantajoase.


Astăzi am adoptat - cel puţin teoretic - sistemul european de norme care prevede cu exactitate performanţele minime, stabilite nu numai în funcţie  de nevoile utilizatorilor, ci şi de exigenţele societăţii.


Respectarea lor este, evident, obligatorie atât în proiect cât şi la execuţie. Dacă proiectantul şi executantul declară clădirea ca fiind corespunzătoare, utilizatorul trebuie să o accepte ca atare până la proba contrarie. Iar în cazul unei probe contrarii, există mijloace materiale şi din păcate ceva mai puţine posibilităţi administrative de verificare. În principiu, respectarea exigenţelor este stipulată în memoriile de proiect, dar cred că mai utilă şi mai puţin ermetică ar fi înscrierea pe planşe a indicilor de confort luaţi în calcul. În acest fel, utilizatorii - e drept, cu ajutorul unor specialişti - ar avea o minimă posibilitate de a se asigura. În Franţa, de pildă, încă înaintea generalizării sistemului exigenţial, exista un "label acoustique" pentru locuinţele care demonstrau un sistem de protecţie la zgomot mai performant decât cel minim.


SC: Există în arhitectură o serie de domenii particulare de strictă specialitate. Vorbim în principal despre acustica arhitecturală, eficienţa energetică a clădirilor sau controlul luminii naturale şi al însoririi. Acestea sunt specialităţi cărora publicul nu le acordă, de regulă, o mare atenţie decât în situaţii extraordinare, de pildă când constatăm că nu avem în România o sală de concert performantă, capabilă să găzduiască în bune condiţii evenimente de anvergură internaţională. De ce se întâmplă acest lucru şi de ce şcoala românească de arhitectură nu produce mai mulţi specialişti în aceste domenii?


MS: Suntem într-o economie de piaţă şi specialiştii apar acolo unde este nevoie de ei, cu condiţia ca această nevoie să fie conştientizată. În direcţia atât de stringentă a economiei de energie, România stă bine atât din punctul de vedere al specialiştilor, cât şi din punct de vedere normativ. În privinţa calităţilor vizuale,  deşi prezente ca exigenţe esenţiale, stăm ceva mai puţin bine. Dar chiar şi aici aş remarca un aspect pozitiv: din ce în ce mai des, disputele între posibili viitori vecini conduc la serioase studii de însorire. În ceea ce priveşte calităţile acustice, din păcate acestea nu se văd, iar preocuparea pentru protecţia la zgomot sau pentru calitatea audiţiei într-o sală dedicată apare în mod serios numai în cazuri extreme. Constat că inclusiv în clădirea Universităţii de Arhitectură pereţii exteriori de piatră, restauraţi, nu au primit o izolare termică  suplimentară, iar în unele săli de curs au fost montate ventiloconvecoare al căror zgomot depăşeşte cu peste 20 de decibeli cifra acceptabilă pentru audiţie. Iar sala de concert performantă va apărea numai atunci când va deveni evident că este nevoie ca Bucureştiul să fie cu adevărat o capitală europeană. Şi când vom avea banii necesari.

 

 

SC: Publicul larg, evident nespecialist, acuză din ce în ce mai intens proasta calitate a clădirilor construite în ultimul timp, începând de la neadecvarea la amplasament şi proiectarea nesatisfăcătoare în raport cu funcţiunile şi până la execuţia deficitară. În ce măsură este aceasta vina arhitectului?


MS: Sper, poate naiv, că neadecvarea la amplasament nu este, în majoritatea cazurilor, vina proiectanţilor ci a intereselor investitorilor, aflate uneori în contradicţie cu ceea ce am putea denumi interesul general al societăţii. Slaba calitate a execuţiei însă nu este de dată recentă, ci este o tară de lungă tradiţie care a început încă din perioada socialismului multilateral dezvoltat, când primatul cantităţii şi al economiei - de fapt al zgârceniei cu orice preţ - era absolut. Tradiţia meşteşugărească a lucrului bine făcut a dispărut. În 1989, un apartament de două camere costa cât o Dacie. Astăzi, la preţuri ceva mai reale, în aceeaşi comparaţie, cu o mică creştere a calităţii, preţul este de zece ori mai mare. În prezent însă există şanse ca la un preţ corect, cu utilizarea unor produse de calitate, acum posibil de găsit, şi cu o supraveghere atentă, să se obţină o calitate corespunzătoare.


Dacă-mi permiteţi o consideraţie personală, boom-ul de la începutul anilor 2000 nu a fost benefic pentru spaţiile construite atunci, deoarece lipsa de forţă de muncă calificată s-a resimţit în special în ceea ce priveşte calitatea. După părerea mea, este păcat că  nu se reuşeşte reînvierea şcolilor de arte şi meserii, singurele capabile să reimpună responsabilitatea lucrului bine făcut.


În ceea ce priveşte calitatea funcţională şi perfor-manţele construcţiei, răspunderea este clar a proiec-tantului. Însă arhitectul beneficiază încă de relativa acomodare a utilizatorilor cu lucrul de slabă calitate şi de tentaţia de a da vina pe cei mai direct depistabili. Când suntem, de pildă, deranjaţi de zgomot, în mod normal de vină sunt vecinii. Dacă factura la încălzire este enormă, de vină este preţul gazelor. Dacă apar infiltraţii sau condens, este vina constructorului. Atitudine perfect valabilă până la constatarea că multe dintre aceste neajunsuri se datorează unor defecte de proiect ce nu survin neapărat din cauza economiilor impuse de investitor. Va veni vremea în care preocuparea pentru protecţia consumatorului se va extinde şi asupra construcţiilor, iar arhitectul - să nu uităm, şef de proiect! - va fi primul răspunzător. În 1995, sistemul legal de asigurare a calităţii în construcţii a introdus noţiunea - la început viu contestată - de verificator de proiect. Practicienii s-au indignat la ideea ca o persoană, în principiu aleasă de client, va putea contesta soluţiile propuse. Numai că, în cazul unor omisiuni sau greşeli de proiectare constatate, verificatorul este răspunzător în solidar cu proiectantul.


Pe de altă parte, verificatorul poate fi şi util. Un arhitect care la doi ani după absolvire capătă drept de semnătură se află singur în faţa unor nenumărate dificultăţi. Cei mai în vârstă ştiu că în vechile institute de proiectare existau comisii alcătuite din oameni cu experienţă care semnau în cartuş la rubrica verificare. Acum verificarea s-a mutat deasupra cartuşului! Nu sunt deloc sigur că ştampilele puse cu o zi sau două înainte de predare au în spate verificări care merg dincolo de cele mai esenţiale criterii ale cerinţelor esenţiale. De aceea, răspunderea arhitectului rămâne integrală. În străinătate (în unele cazuri şi la noi) problema verificării proiectelor este în mare parte preluată de societăţile de asigurare. Este evident că asiguratorii nu sunt interesaţi să plătească daunele rezultate din greşelile de proiectare.


În încheiere, îmi permit să-l citez pe criticul de arhi-tectură Reyner Banham, care spunea, în Architectural Rewiew, în octombrie 1986: “Lecţia maeştrilor este aceea că arhitectul nu poate evita răspunderea pentru calitatea fiecărui detaliu al clădirii.”
ALLES IS ARCHITEKTUR.

 

*****

 

Interviu realizat în anul 2010 și publicat în lucrarea A51 - 51 de Birouri de Arhitectură, realizată de SpatiulConstruit.ro în parteneriat cu Antonescu PR.

Ai o întrebare despre acest subiect? Scrie-o aici!

Ataseaza fisiere
(Foto, video sau PDF. Maxim 1600x1600 pixeli @ 50 MB)
Anunță-mă când răspunde cineva