Caraș-Severin. Ghid de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural
Tipologia așezărilor întâlnite în zona Caras-Severin a fost modelată, în timp, de evenimentele și întâmplările istorice care au trecut peste acest tărâm. Înaintea cuceririi Banatului de către administrația habsburgică – notează autorii ghidului – așezările populațiilor autohtone (români și sârbi) arătau cu totul diferit, din cauza structurii distincte a societății (din punct de vedere cultural, social și material), care a influențat puternic modul de utilizare și ocupare a terenului.
Principiile după care a fost remodelat teritoriul Banatului, și implicit cele cinci zone ale județului Caraș-Severin, au fost cele ale mercantilismului și absolutismului administrației habsburgice, reflectate în modul de utilizare a terenului, în mofologiile așezărilor, în lotizări și arhitectură etc.
Astfel, așezările vechi au fost relocate, sistematizate sau reîntemeiate după reguli foarte clare. Au scăpat parțial de acest proces o serie de așezări din Culoarul Timiș-Cerna, risipite în jurul comunei Cornereva (…): Bogâltin (…), Topla, Zoina și Sub Crâng (…). În aceste cazuri, loturile sunt neregulate, adaptate terenului și rezultate din raporturile sociale și nevoile familiale.
Punctul 13 din Impopulations-Haupt-Instruktion (regulamentul de colonizare a Banatului din 1768) precizează că planificarea localităților noi se face de către ingineri. Dreptunghiul împărțit într-o grilă este forma geometrică cea mai adecvată pentru o așezare, iar dacă terenul nu este plat sau are alte elemente naturale, grila se va adapta terenului (…). Prin geometria regulată a așezării, s-a dorit influențarea locuitorilor astfel încât să ducă o viață ordonată.
Numai acolo unde terenurile denivelate nu permiteau o formă geometrică a planului, așezările își adaptau forma după structura suprafeței topografice. Astfel, gospodăriile erau alipite străzii principale, ca și în cazul „satelor de tip stradă” (…).
S-a reglementat suprafața terenului necesar unei familii pentru a se putea dezvolta (teren arabil, fâneață, livadă), iar loturile pe care urma să se construiască gospodăriile aveau între 23 și 29 m front stradal și între 140 și 190 m adâncime. Inițial, aceste loturi nu se puteau divide, fiind moștenite de fiul cel mare, dar, în unele cazuri, această regulă a fost abandonată, rezultând dimensiuni diferite de loturi. Acest mod de lotizare reglementat inițial s-a transformat în timp, odată cu societatea, dar niciodată radical, așa cum s-a transformat întregul peisaj cultural al Banatului în timpul colonizării habsburgice (Erik Roth, Die planmabig angelegten Siedlungen im Deutsch-Banater Militargrenzbezirk 1765 – 1821, R. Oldenbourg Verlag, München, 1988).
Odată cu creșterea populației din secolul al XIX-lea, au apărut noi așezări rezultate prin roire, iar așezările vechi fie s-au extins, fie s-au densificat, păstrând însă specificul spațial și constructiv al satelor precedente. Se observă doar o tendință generală spre diminuarea loturilor din cauza scăderii disponibilității terenului, dar și exemple de unificare a unor loturi în cazul unor familii înstărite.
O situație aparte se petrece la sfârșitul secolului XX, când structura socială a Banatului de Câmpie (și, în cateva situații, a Banatului de Munte) se schimbă radical prin plecarea germanilor și aducerea unor populații românești în locul lor. Din pricina situației materiale precare, noii locuitori nu au adus modificări radicale gospodăriilor șvăbești, dar nici nu le-au întreținut corespunzător, ceea ce a dus la degradarea lor prin folosirea de materiale nespecifice.
În ultima perioadă, are loc fenomenul depopulării satelor, care va transforma accelerat peisajul cultural al Banatului, fapt vizibil deja prin prezența a foarte multe gospodării abandonate. Pe de altă parte, transformarea satelor din jurul orașelor în „cartiere-dormitor” reprezintă o altă denaturare a lor, datorată lipsei de reglementări urbanistice care să țină cont de specificul local și să se opună speculei imobiliare.
Urmând demersul aparent tehnicist al cercetării științifice riguroase, autorii ghidului inventariază în detaliu toate elementele de limbaj arhitectural care alcătuiesc țesutul construit al zonei, înregistrând atât amplasarea pe lot, POT-ul, CUT-ul, regimul de înălțime, gabaritele și proporțiile, cât și sistemele constructive utilizate pentru diversele elemente de construcție. Astfel, lucrarea radiografiază gospodăria tradițională, casa de locuit, anexele și acareturile, precum și funcțiunile edilitare, iar această radiografie alcătuiește un set de principii și reguli de proiectare pentru orice nou demers de construire sau reabilitare, în vederea încadrării în specificul local.
Colectivul de elaborare:
Coordonator: drd.arh. Dan Idiceanu-Mathe
Consultant științific: prof.dr. Teodor Octavian Gheorghiu
Echipa de autori: arh. Alexandra-Maria Rigler, arh. Loredana Gaiță, arh. Roxana Cârjan, arh. Vladimir Obradovici
Cu sprijinul: Grupului Rural al OAR
Editare și machetare: arh. Alexandra-Maria Rigler
Corectură de text: Ana Pascu
Consultați mai jos integral textul Ghidului de Arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural dedicat zonei Caraș-Severin
Aceste ghiduri de arhitectură au fost elaborate de către Grupul de lucru RURAL din cadrul O.A.R., pentru a oferi tuturor celor proiectează, construiesc sau renovează instrumentele necesare încadrării în specificul local din mediul rural. Să construim cu respect pentru moștenirea și tradițiile noastre! O inițiativă a Ordinului Arhitecților din România, sprijinită cu bucurie de către SpatiulConstruit.ro.
Ghidurile de arhitectură au fost publicate inițial aici: https://www.oar.archi/despre-oar/ghidurile-de-arhitectura-pentru-incadrarea-in-specificul-local-din-mediul-rural
Ordinul Arhitecților din România, prin Grupul de Lucru RURAL, a demarat în ianuarie 2016 Proiectul Strategic Prioritar finanțat din Timbrul Arhitecturii : "Ghiduri de Arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural".
