Rame de ferestre transformate

Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?

Am început ca îndrumător voluntar în anul școlar 2013-2014, după o perioadă în care nici proiectele de la birou și nici implicarea ca asistent la facultate parcă nu îmi mai aduceau satisfacții, parcă lipsea ceva, nici eu nu știam ce. Nu știam la ce să mă aștept, nu mai fusesem într-o clasă de primară, dar lucram cu studenții din 2002 și în ultimii ani mi se părea că le lipsește motivația, entuziasmul, dedicarea, parcă nu mai erau ca atunci când am fost noi studenți, parcă nu-i mai înțelegeam. Și când a apărut vestea că De-a Arhitectura caută voluntari m-am înscris, mă gândeam că în acest fel voi putea să aflu mai multe despre cum s-au schimbat elevii, dinainte ca ei să ajungă studenți.

Pe de altă parte mi se părea o provocare să vorbești despre arhitectură unor copii, cum o să le explici teoriile și regulile? Și aici a venit partea cea mai faină, pentru că la De-a Arhitectura pornim de la concret către abstract și nu invers, cum se face de obicei la facultate – niște profesori îți prezintă teoriile și regulile și apoi să faci bine și să le pui în practică, dacă se poate genial. Atunci am avut o revelație despre eficiența metodei folosită la De-a Arhitectura: pornind de la realitatea concretă a vieții de zi cu zi observăm care sunt regulile și tiparele care se repetă și, în urma observației și interacțiunii directe cu mediul construit, putem formula concluziile; astfel, soluțiile vin de la sine, cu o ușurință uimitoare. Copiii de primară sunt sinceri și nu prea poți să-i duci de nas, pentru că ți-o zic verde-n față. Dar dacă ești sincer și curios să-i cunoști îți aduc bucurie și energie. După o lecție la clasă te întorci cu zâmbetul până la urechi, cu convingerea că împreună chiar putem schimba lumea în bine. Din nou m-am dedicat complet pregătirii fiecărei lecții cu elevii de clasa a III-a de la Liceul Teoretic Grigore Moisil, am adaptat multe dintre activități și am avut multe de învățat din fiecare interacțiune cu copiii.

Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?

Mi-a plăcut că ne jucăm, că lăsăm deoparte ținuta scrobită, coborâm din turnul de fildeș și abandonăm aerele de vedetă ca să ieșim în stradă să explorăm lumea, lumea reală, nu cea din revistele de arhitectură. Cu ochelari de detectivi și urechi de spioni cercetăm toate ungherele spațiului construit din preajma școlii, investigăm cu toate simțurile materialele de pe clădiri, ne folosim de corpurile noastre pentru a măsura spațiul (Sir Ken Robinson puncta într-una din vestitele conferințe faptul că, pentru majoritatea intelectualilor corpul este un suport pentru cap!) și re-creăm lumea așa cum ne-o imaginăm. Mi-a plăcut etapa de formare în care împreună cu învățătoarea coechipieră am simulat activități pe care urma să le desfășurăm la clasă cu elevii. Mi-a plăcut faptul că am putut adapta materialele educaționale la contextul orașului și la cunoștințele și abilitățile elevilor. Mi-a plăcut să descopăr în desenele și machetele lor lumi uneori surprinzătoare. Mi-a plăcut foarte mult echipa cu care lucrez și acum la multe proiecte, care mai de care mai provocatoare. Mi-a plăcut să-mi depășesc limitele, să fac ceva nou, ce nu am mai făcut.

Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?

Întotdeauna este dificil să-i faci pe alții să facă ceea ce vrei tu, adică o anumită lecție. Trebuie în primul rând să îți placă ție. Dacă ți-e teamă, sau dacă doar vrei să treci și peste lecția asta pe care nu știi cum să o gestionezi, copiii te simt înainte de a deschide gura și atunci deschid ei primii gura și fac zarvă. Sunt mai aproape de animale decât noi! Cum îți faci și îți câștigi un loc în zarva lor ține de atitudine. E ceva ce nu se poate învăța din cărți. Trebuie să observi cum fac alții care reușesc mai bine decât tine, adică profesorii buni, dar nu merge doar să-i imiți, pentru că ei deja și-au câștigat locul în ierarhie, tu abia urmează să ți-l câștigi. Depinde foarte mult de ceea ce ești dispus să dai, dar și de ceea ce ei pot găsi nou și curios la tine. Cu ce povești vii. Ce noutate le aduci. Oricum, cu copiii de până în 12 ani mi se pare cel mai ușor, încă sunt deschiși și entuziaști, lumea lor e plină de posibilități, sunt de gașcă. Cu cei de peste 12 ani mi se pare mai greu, e mai greu de comunicat, mai greu de ajuns la ei, ori sunt introvertiți, ori frustrați, încep să se confrunte cu limitele impuse de adulți și se revoltă. Avem nevoie de translator – profesorul, care le cunoaște particularitățile.

Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?

Da, preferata mea era profesoara de română, îmi plăcea atitudinea ei francă și onestă, nu încerca să pară altceva decât ceea ce era, îmi plăcea omul care era. Ne-a învățat să facem analiză literară, mi se părea fabulos cum pot eu să zic ce m-a impresionat într-un text, să înțelegem ce metode a folosit scriitorul ca să accentueze punctul culminant al povestirii, cum a pus în scenă personajele, ce vrea să zică prin gura lor. Îmi plăcea și gramatica, eram foarte atentă și deprindeam ușor. La un moment dat am cerut să iau câteva ore în particular numai să pot vorbi mai multe cu profesoara, să fiu mai mult timp în prezența ei, fără ceilalți care întrerupeau și deranjau ora mea preferată. Desigur că nu avea ce să mă mai învețe pentru că la română eu deprindeam totul din clasă. A fost modelul meu de profesor mult timp. Nu știu dacă reușesc să aplic ce am învățat de la ea. Atunci când sunt în clasa de elevi trebuie să explic pe înțelesul lor ceea ce noi arhitecții considerăm de la sine înțeles, și asta cred eu că mă ajută să-mi chestionez convingerile și preconcepțiile.

Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?

Mă interesează să înțelegem că granițele și elitismul nu ne ajută să fim mai buni, că degeaba suntem mai buni dacă nu suntem înțeleși de ceilalți. Suntem mai buni atunci când mai mulți suntem mai buni, nu doar câțiva. Cred că este esențial să te poți face înțeles de către publicul nespecialist, și dacă reușești să te faci înțeles de copii cred că poți cu oricine. Supra și ultra-specializarea fac să crească diferențele și neînțelegerile. Să contribuim la îmbunătățirea a ceea ce este comun în cât mai mulți duce omenirea către evoluție, înțelegere, consens. Mă intersează să spargem granițele și să colaborăm interdisciplinar, pluridisciplinar. S-au dus demult vremurile în care arhitectul se retrăgea într-un turn de fildeș așteptând ca cineva să-i zărească din depărtări sclipirea de geniu și să-l pună în slujba omenirii. Azi arhitectul trebuie să fie în stradă, să observe schimbările și să se pună în slujba societății. Copiii de azi, mâine vor construi orașe pe nori, nave spațiale și roboți. Depinde și de noi dacă vom reuși să ne câștigăm un loc în lumea lor.