Imobile, patinate si afectate... cauta situatie materiala noua

La nivel inalt - un proiect de lege care va limita cuantumul despagubirilor pentru casele nationalizate. Realitatea strazii – o serie de constructii in paragina, ocupate abuziv si insalubre, mai ales in Capitala.

Intre cele doua extreme, multe dintre casele nationalizate, retrocedate sau nu, despagubite si intrate in posesia statului sau nu, stau nemiscate, asa cum le este sortit parca prin chiar numele lor: imobile sub ploaia de abuzuri umane sau zadarnicia initiativelor legislative. Si dupa cum stau lucrurile, vor ramane asa pana ce ruina le va transforma in gramezi uriase de moloz. Sau pana ce o minune va destepta simtul civic al majoritatii populatiei, “de la vladica la opinca”.

De la guvern, la proprietari, de la vecini si pana jos de tot, la copii ai strazii sau mici infractori oplositi sub zidurile scorojite de vreme, nimeni nu vrea sa ia in calcul mai mult decat, scuzati-ma cu totii, lungul nasului propriu.

Totul se reduce la bani: “nu avem destui sa platim despagubirile” spune guvernul; “nu avem destui sa reparam”, spun proprietarii care au reusit sa intre in posesia bunului fizic; “nu avem bani sa locuim undeva, oriunde” ar spune si amaratii care isi fac in casele amintite cuiburi insalubre, se racordeaza ilegal la curent electric si isi atarna rufele pe ferestrele fara geamuri.

Uneori opinia omului obisnuit isi mai face, timid, simtita aparitia: dupa luni intregi in care indura mizeria si nesiguranta zonei, cativa cetateni fac reclamatii la primarie… care primarie mai vine si ii mai scoate din case pe cei oplositi acolo. Bate in cuie ferestrele si usile, taie racordarile ilegale… dar in scurt timp o alta adunatura de amarati sau poate chiar aceeasi revine si povestea o ia de la capat.

Nimeni nu se gandeste prea mult la valoarea arhitecturala a acestor cladiri, la spatiul urban pe care il ocupa, la estetica strazii sau la siguranta cetateanului. Si pare ca nimeni nu se gandeste, de fapt, la societate in ansmblul ei. Iar egocentrismul, nevoile primare, viziunea limitata ii impiedica pe multi sa vada ca de fapt facem cu totii parte din acelasi tot, in care functionam individual doar pentru a ne indeplini eficient rolul intr-un ansamblu de interese comune.

Mi-a placut dintotdeauna o poveste de origine budista, care a fost transformata si adaptata in diverse feluri. Pe scurt, ea istoriseste asa:

Unui om care isi petrecuse toata viata in sfintenie i s-a dat sansa sa vada, inainte de a pleca dintre cei vii, cum este atat in Rai, cat si Iad. Aceasta pentru a-si putea alege in cunostinta de cauza locul in care avea sa mearga dupa moarte.

A fost dus in Iad, iar acolo a gasit o multime de oameni care stateau in jurul unor mese. Mesele erau intinse si pline de bucate, peste, legume, orez din belsug, cat sa hraneasca pe toata lumea. Oamenii de la mese aveau fiecare ca tacamuri betisoare chinezesti, doar ca acestea erau lungi de doi metri.

Iar soarta oamenilor era in asa fel facuta incat ei nu puteau atinge bucatele cu mana, ci doar cu betisoarele. Prin urmare, toti mesenii se chinuiau sa manance si nu reuseau sa duca mancarea la gura cu betisoarele, o scapau pe jos, o aruncau in aer, dar mai nimic nu le intra in gura. Asa se face ca toti oamenii din Iad erau slabi, negri la fata, flamanzi si nervosi. Strigau unii la altii si se loveau in cap cu betisoarele cele lungi, pasamite din pricina nemancatului si foametei indurate zi de zi si la care erau sortiti o vesnicie intreaga.

A fost dus apoi in Rai. Uluitor, dar in Rai erau exact aceleasi mese intinse si imblesugate si aceleasi betisoare lungi de doi metri si, desigur, era valabila aceeasi menire: oamenii nu puteau atinge bucatele cu mana, ci doar cu betisoarele. Cu toate acestea, oamenii din jurul meselor erau rumeni la fata, bine facuti si satui, radeau unii la altii si pareau foarte fericiti.

“Ce se intampla?”, a intrebat omul nostru, “e exact la fel in ambele parti, doar ca oamenii de aici sunt complet diferiti de cei din Iad”.

“Adevarat graiesti”, i-a spus cel care il calauzea, “ca doar oamenii sunt diferiti. Vezi tu, cei din Iad nici nu se gandesc sa-si dea de mancare unii altora in gura, fiecare incercand din rasputeri sa se hraneasca doar pe sine. De aici foametea si frustrarile. Pe cand cei din Rai au pus mana sa se hraneasca, cu betisoarele cele lungi, unii pe altii. Fiecare il serveste pe comeseanul din fata sa.”

Morala nu e greu de dedus: in exact aceleasi conditii, un mod de gandire strict egoist si un mod de gandire bazat pe colaborare pot face diferenta intre lipsuri si bunastare. Si asta o puteti vedea zilnic, in orice situatie din jurul vostru. Unii pot face dintr-o tara doar cu munti seci, fara aur in ei, si fara pic de teren agricol o tara prospera a lumii, un simbol mondial al a ciocolatei si al bancilor… pe cand altii, care au si campie fertila, si munti, si mare, si delta, si lunci inca se zbat in mediocritate.

Si in alte orase, din alte tari, au existat in anumite perioade istorice case retrocedate, proprietari, guverne, cetateni si strazi… Cu siguranta casele noastre vechi confiscate de statul comunist sunt la fel de valoroase cum au fost ale lor. Doar ca acolo, in alte parti ale lumii, lucrurile nu s-au petrecut asa ca la noi sau cel putin n-a durat 20 de ani pana sa se ia cate o initiativa mai de doamne-ajuta (si aceea discutabila).

Analizand fara partinire decizia Guvernului, este evident ca scaderea plafonului despagubirilor si eliminarea despagubirilor in natura va face (poate) ca numarul dosarelor solicitante sa scada. Cladirile intrate in posesia statului ar putea fi mai bine ingrijite decat cele intrate in posesia unor proprietari care nu au nici bani sa le repare, dar nu pot nici sa le vanda din pricina starii lor imobiliare. Din pacate, legea face aceste limitari tocmai pe motivul “nu avem bani”, asa ca se presupune ca statul nu va avea nici bani sa le intretina. Mai departe, alte speculatii referitor la imobilele “nimanui” se pot face la nesfarsit. Dar se ne oprim aici. Sa vedem doar ce se afla sub ochii nostri, zilnic, la lumina zilei: case ruinate, neingrijite, parasite, “chiriasi” abuzivi... Iar daca legea va grabi lucrurile in ce le priveste, cu siguranta va declansa si o serie de abuzuri mai mici sau mai mari.

Toata aceasta schema imaginata de autoritati pentru rezolvarea situatiei e ceva ipotetic, oricum. Si departe de viata reala. Pare un fel de plan din alta imparatie, care functioneaza pe cu totul alte principii. S-o fi gandit cineva insa cu adevarat la ce se intampla in mod real pe strada? O fi scos cineva capul dintre hartii si din cartierul sau linistit pentru a verifica o singura casa dintre cele care fac subiectul acestui articol? S-o fi gandit cu interes la cei care ocupa acele case? Inclusiv la fostii chiriasi din casele nationalizate? (O alta situatie care nu este vazuta de nimeni in profunzime si la nivel uman). La proprietarii care renunta la un drept al lor pentru ca nu au nici un sprijin? E criza? Dar criza asta nu ne-a invatat nici macar ca resursele de care dispunem trebuie refolosite, nu aruncate la gunoi?

Imobilele din centrul vechi al Bucurestiului, de pilda… O serie de case vechi, nationalizate in perioada comunista: o parte din ele au fost retrocedate, o parte din ele inca se afla in litigii, o parte sunt trecute in patrimoniu, iar fiecare imobil are povestea sa, mai mult sau mai putin complicata. Sunt niste bunuri in care s-au investit acum multi, multi ani, sume importante.

Ele ar putea readuce valoare si profit nu doar unui mic grup de persoane, ci chiar zonei, vizitatorilor, turistilor, activitatii comerciale din ce in ce mai dinamice in ultimii ani… asta daca ar avea parte de un tratament responsabil. Doar ca momentan aceste case (ca si altele, din zone mai putin importante sau din alte orase) se afla prinse intr-un hatis atat de complicat de legi, interese si nevoi personale incat… In fine, desi exista si cladiri a caror situatie s-a indreptat, in ochi tot ne sar prea multe lucruri inca in impas: fatadele ruinate, caderile de tencuiala, efectul timpului asupra structurilor si situatia sociala a ocupantilor sau proprietarilor acestor imobile.

Alina Miron