Casa noastra, scara lor: o tara de proprietari fara locuri de parcare si cu blocuri in paragina

Anii ‘90 au transformat Romania intr-o natie de proprietari. Multi au putut sa-si cumpere in acei ani apartamentele in care locuiau deja si putini sunt romanii care nu au prins trenul achizitionarii lor, fie ieftin, fie cu credite. Dar blocurile au ramas la fel de murdare, ba chiar se paraginesc in masa pe zi ce trece, mai ceva decat pe vremea comunismului. Si pentru asta se da mult vina pe mentalitatile romanilor. Dar adevarul e ca modul nostru de a vedea locuirea colectiva s-ar putea schimba… cu cateva conditii.

Pe blocuri se vede patina timpului. Iar faptul ca am devenit proprietari pe scara... larga nu a schimbat nimic

La bloc in Romania… Scara, acoperisurile, subsolurile, spatiile verzi, trotuarele pline de masini par sa apartina tuturor, dar nimanui in mod special. Pe geamuri se mai arunca din cand in cand (mai ales in Bucuresti), gunoaie. Din scari se fura calorifere care se vand la fier vechi, subsolurile mustesc de apa sau de purici si tantari. Cand se repara ceva pe casa scarii, acoperisul sau liftul, si mai ales daca administratorul nu este “mana de fier” (a se citi nu doar “ferm”, ci pe alocuri “dictator” sau “diplomat”) pornesc nesfarsite razboaie intre toti si toate: proprietarii apartamentelor, sefi de scara, administratori, uneori chiriasi. Unii tac si platesc, altii protesteaza, toti se agita, reparatiile intarzie, costurile cresc sau se trage de ele ca de gumilastic. In fine, se ajunge la compromisuri, se rezolva urgentele sau interesele unui anumit grup, se renunta la una, dar se repara alta, se fac lucruri din saracie si se mai carpeste cate ceva, pe masura posibilitatilor, ca sa nu se ruineze blocul de tot.

Peste toata criza generala, nervii tuturor sunt si mai intinsi de gauritul incontinuu care se aude de la vecini, fie dimineata, fie seara, de muzica data tare, chefurile si alte zgomote mai mult sau mai putin firesti care trec prin peretii si plafoanele subtiri de BCA. “Distractia” cu locurile de parcare, razboaiele intre cei care au cumparat locuri de la primarie, cei care parcheaza oricum unde vor ei, cei care au pus fundul, pur si simplu, pe un loc anume, soferi aflati in vizita prin bloc, este presarata si de picanterii care fac viata mai antrenanta: dezumflatul rotilor, zgarieturi, gainat de porumbei, oglinzi si stergatoare indoite sau chiar alarme lasate sa urle minute in sir pana isterizeaza pe toata lumea din bloc. De hotii care le fac viata mai usoara soferilor nici nu mai vorbim.

La bloc in… Austria. (Sau Elvetia. Sau alegeti voi ce tara preferati, una dintre cele civilizate ale Europei) Cartierul e cartier, blocurile au patru sau sapte, opt, mai rar zece etaje si totusi nu prea vezi masini parcate pe trotuar, iar langa bordura… nu in tarile mentionate. Si totusi unde parcheaza toata lumea? Nu te afli in centru, ci intr-un cartier, deci oamenii vin si pleaca de la munca si cu siguranta au masini. Misterul se ascunde sub pamant: parcarea pe mai multe nivele a fost construita odata cu ridicarea blocului si atent proiectata pentru numarul de apartamente pe care le deserveste.

Oamenii nu se plang de chefurile vecinilor si nici de zgomotul de bormasina care, inerent, se mai aude din cand in cand prin bloc. Sa fie zidurile din altceva decat din BCA? Mai bine izolate? Nici vorba: doar ca pentru chefuri exista o sala speciala, pe care o poti folosi daca ai chef de distractie, in timp ce programul de gaurit e program de gaurit… si respectat ca atare. Se spune adesea ca acei oameni sunt mai civilizati si se respecta unul pe altul, ceea ce noua romanilor ne cam lipseste de acasa. Ei bine, odata, demult, si acelor oameni le-a lipsit acest ceva: si ei au umblat infasurati in banuri si au mancat cu mana, nu cu furculita, ca intreaga omenire. Ce factor a intervenit de le-a schimbat asa perspectiva asupra vietii personale? Simplu: la un moment dat, si destul de recent in istoria colectiva a omenirii, cativa oameni cu putere legislativa au spus: amenzile vor fi astea (si mari), iar cine nu le va plati va fi obligat sau va merge la inchisoare, sau va presta munca in folosul comunitatii… Si au mai si pazit ca legea sa se aplice. Iar dupa un timp, nu a mai fost nevoie sa pazeasca atat de strict totul. Oamenii fac ceea ce au fost invatati sa faca, mai ales daca au vazut, timp de doua-trei generatii, ca noua ordine e mai buna pentru toti.

In fine… Dar cu spatiile verzi care arata impecabil, cu curatenia pe casa scarii si cu reparatiile “comune” pe care nu se cearta nimeni? Atat de ridicat sa fie nivelul de trai al acestor europeni, incat toata lumea isi permite sa plateasca de toate fara sa cracneasca? E simplu si de data asta: costurile de intretinere a spatiilor comune nu sunt acolo lasate la voia intamplarii: prin lege, sarcinile privind reparatiile si intretinerea nu doar a blocului, ci a cartierului, apartin unui “manager”. Si de data asta cu siguranta nu va suna strain: sunt si in Bucuresti si prin alte cateva orase din tara blocuri sau mici cartiere de acest gen: cu parcari, cu bariera la intrarea in cartier, cu paznici sau portari, cu femeie de serviciu. Dar cazurile acestea sunt efectiv particulare la noi si tin de dezvoltator in sine, care ofera astfel servicii considerate aici de lux, in Occident – firesti.

Nici nu e de mirare ca, atunci cand la blocurile “de lux” vine factura de intretinere, nimic nu mai seamana cu costurile de la blocul comunist: pe hartie se pune si procentul care merge la salariul paznicului, la serviciile de salubritate, la reparatii si tot asa. Nu sunt costuri umflate neaparat, ci doar reale. In afara, nu exista termen de comparatie cu preturile la blocul “de stat”, pentru ca nu mai exista demult blocuri de stat. Si, pe de alta parte, datorita generalizarii sistemului de management pe cartiere de sute de locuinte, preturile sunt mult mai bine impartite si, astfel, mai accesibile, cu atat mai mult cu cat nivelul de trai e mai bun.

Ce ne trage pe noi, romanii, in jos? Nu proasta educatie, asadar: cu siguranta sunt multi cei care ar vrea sa beneficieze de conditii civilizate si care, intr-un elan general, si-ar gasi locul si motivatia de a trai decent daca s-ar simti incurajati de un cadru legislativ propice. De asemenea, nici saracia nu este neaparat de vina: cu cat mai mare ar fi cartierul administrat de un sistem de management, cu atat costurile ar scadea, proportional.

Dar s-a pornit cu stangul in tot acest proces de improprietarire. Romanii au devenit proprietari doar pe jumatate, pe bucatelele lor, pe cand nu erau inca pregatiti sa-si asume toate responsabilitatile ce deriva din a stapani bunuri ce fac parte dintr-un tot. Iar ideea ca totul apartine statului si poporului, deci statul si poporul, adica “altii” trebuie sa le intretina, persista inca. Masurile nu pot fi luate de jos in sus: autoresponsabilizarea catorva indivizi, care respecta spatiile comune pentru ca asa vor si au fost invatati, e doar acea floare cu care nu se face primavara. Un cadru legislativ, care ar duce la un confort legal si o siguranta pentru dezvoltatori, poate fi urmat, mai departe, de construirea de noi locuinte intr-un mod gandit din start pentru a deservi in egala masura atat interesul privat, cat si spatiul public. Pana si vechile blocuri si cartiere s-ar putea integra treptat in ritm, cu conditia sa fie preluate si administrate de firme interesate in acest sens. Ar fi genul de cadru legal care, gandit bine, ar duce, in fine, la civilizarea spatiilor publice si la confortul psihologic pe care cu totii inca il mai asteptam. Un proces de durata, dar nu imposibil.

Text si foto: Alina Miron