Care este cel mai potrivit sol pentru a construi o casă
O construcție poate avea de suferit în timp la nivelul fundațiilor din diverse motive care țin de construcția în sine (folosirea unor materiale inadecvate, subdimensionarea, degradarea materialelor în timp, respectiv reducerea rezistenței acestora, creșterea încărcărilor rezultate dintr-o exploatare mai intensă etc.), dar la fel de importantă este și calitatea terenului de fundare, care este specifică fiecărui amplasament. De aceea, studiul geotehnic se face pentru fiecare casă în parte; este adevărat, se poate ține cont și de structura terenurilor din vecinătate, dar nu este suficient. De aceea studiul geotehnic este atât de important și trebuie făcut cu maximum de responsabilitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât terenul de fundare își schimbă proprietățile în timp, uneori în sensul diminuării capacității portante.
Chiar și cele mai bune fundații necesită substraturi stabile, indiferent anotimp sau condițiile meteorologice schimbătoare. De asemenea, fiecare tip de sol are anumite proprietăți care influențează diferit fundațiile, determinându-le rezistența în timp, stabilitatea, reparațiile pe care va trebui să le facem. În general, solurile sunt mai stabile atunci când conțin mai multă rocă sau pietriș compactat (eventual în amestec cu nisip). Solul trebuie să rămână stabil și în urma ciclurilor de umezire și uscare, inclusiv atunci când este vorba de aportul omului (de exemplu, când se irigă terenul respectiv). Un bun teren de fundare trebuie să prezinte un echilibru – să dreneze apa, dar să poată capta o parte din precipitații, astfel încât drenajul și eroziunea să nu se producă prea rapid. Nu în ultimul rând, este bine să nu conțină prea mult material organic, deoarece acesta se poate descompune în timp și poate provoca deplasări sub fundații. Un indicator al terenului de fundare bun este tipul de sol existent, dar trebuie specificat că structura solului poate varia foarte mult pe o distanță de numai câțiva metri, în funcție nu doar de starea sa naturală, ci și de intervențiile în timp cauzate de oameni.
Extrem de importante sunt primele straturi de la suprafață – cele în care se realizează fundația și cele aflate imediat dedesubt, începând cu solul vegetal, urmând diversele tipuri de nisip, pietriș, prafuri, argile sau roci. Structura și succesiunea lor vor determina ”verdictul” dat de studiul geotehnic: ce se poate construi, până la ce înălțime, la ce adâncime se poate săpa fundația, amprenta la sol ș.a.m.d. Bineînțeles, studiul geotehnic ține cont și de alte aspecte, precum apa subterană, zonă seismică, pantă sau apele învecinate.
În general, sunt întâlnite următoarele tipuri de sol:
• Argilos – format din particule foarte fine, nu este chiar solul ideal pentru o construcție, din cauza tendinței sale de a se mișca pe măsură ce se usucă sau se umezește, în funcție de anotimp. Creșterea umidității îi micșorează rezistența. În consecință, pot apărea fisuri ale fundației, sau diverse alte evoluți nedorite (înclinarea clădirii, deformarea pardoselilor). Iată de ce studiul geotehnic trebuie să recomande o fundație mai adâncă și mai solidă, incluzând fie radier general, fie piloți forați (în cazul construcțiilor multietajate, de cele mai multe ori). Radierul general, care constă într-o placă de beton armat monolit, acoperă întreaga amprentă a casei, asigurând o suprafață mare de sprijin pe teren a construcției și contracarând astfel modificările dimensionale ale argilei. Piloții forați se ancorează adânc în argilă, conferind stabilitate structurală.
• Cu nisip și pietriș - nisipul și pietrișul reprezintă o structură specială a solului care permite un bun drenaj, respectiv scurgerea rapidă a apei spre straturile inferioare al pământului, ceea ce este benefic de regulă pentru o clădire. Nisipul cu granulație mare, fără pietriș, este, de asemenea, optim pentru fundații. Lipsa umidității excesive înseamnă un risc redus ca acea clădire să se miște și să formeze fisuri structucturale sau nestructurale. Mai mult, nisipul și pietrișul în stare compactată oferă o stabilitate suplimentară, fiind o opțiune excelentă pentru a construi o fundație. Problema apare în timp, deoarece nisipul poate fi spălat (mai ales pentru terenuri în pantă), de aceea se recomandă uneori piloți elicoidali.
• Turba – apare în locuri care au fost timp îndelungat mlăștinoase, sau într-o depresiune fără scurgere, în care apa a stagnat mult timp; acest tip de sol are încă vegetație sau materie organică în descompunere. Solurile respective poate au fost acoperite pentru a fi valorificate prin realizarea unei construcții, dar structura lor a rămas aceeași, comprimabilă la sarcini mari. De culoare maro închis sau negru, turba poate reține multă apă, iar în lunile calde de vară, solul devine extrem de uscat. Pământul cu multă turbă nu este o alegere foarte bună pentru structurile masive, deoarece fundațiile necesită un sol stabil. Chiar dacă este evitat, sunt situații rezolvate cu ajutorul piloților ancorați în straturi de sol adânci mai stabile, dar aceasta este posibil în funcție de fiecare situație particulară. În definitiv, investitorul trebuie să decidă dacă merită cheltuiala (aici dictează de regulă piața imobiliară).
• Bolovăniș, rocă sau stâncă – indiferent de compoziție (calcar, gresie, bazalt etc.), este suportul ideal pentru fundația unei case, datorită capacității portante mari și stabilității sale. În cele mai multe situații, stratul de rocă este poziționat sub un strat de sol, iar apa are un efect negativ limitat asupra construcției. Singura problemă care poate apărea este obținerea planeității terenului, atunci când există denivelări sau stânci masive; de asemenea, trebuie prevăzută o investiție mai mare pentru fundație din cauza dificultății săpăturilor.
• Mâlul – are o granulație mai fină decât nisipul, fiind compus în general din cuarț spart, sedimentat într-un lac, canal sau râu care (eventual) au devenit teren construibil. Este o variantă modestă de a deveni teren de fundare, întrucât are o capacitate mare de a reține apa, iar atunci când se usucă are un aspect făinos. În amestec cu argilă sau nisip, poate deveni extrem de fertil, dar nu și potrivit pentru a susține o casă, fără măsuri suplimentare de stabilizare.
• Solul echilibrat – compus din nisip, argilă și mâl, este un bun teren de fundare, cu condiția să nu conțină prea multă vegetație în descompunere. De exemplu, normativele prevăd că un sol cu mai puțin de 40% nisip și 30% argilă este o variantă optimă. Astfel, se gestionează destul de bine prezența apei, iar dacă are o stratificație uniformă și este orizontal, sunt probabilități mici ca în timp să apară probleme.
În concluzie, în cazul construcției unei case cu două sau trei niveluri, ne este de folos să știm mai degrabă de ce să ne ferim: solurile nisipoase sau prăfoase foarte afânate, sau care (conform studiului geotehnic), se pot lichefia în caz de cutremur, pământurile sensibile la umezeală, cele cu peste 5% materii organice, cele cu umpluturi netasate (de regulă umpluturile au sub 10 ani și nu au apucate să se compacteze), umpluturile cu resturi menajere, indiferent de vechimea lor.
