Iţi place aceasta stire? Recomand-o prietenilor:
Abonează-te la SpaţiulConstruit sau conectează-te prin Facebook pentru a primi periodic articole similare.

Arhitectul Emil Barbu Popescu: Meseria noastră a căutat și va căuta în continuare să umple golurile existente - Interviu

Emil Barbu Popescu s-a născut pe 15 septembrie 1938. A absolvit în 1964 Școala Tehnică Postliceală de Arhitectură din București, iar în 1970 Institutul de Arhitectură "Ion Mincu". De-a lungul celor opt decenii de existență, cel cunoscut mai ales ca "Mac" Popescu a adunat în portofoliu peste 80 de proiecte de arhitectură, printre care proiectarea sediului Federației Române de Fotbal și al Comitetul Olimpic și Sportiv Român, refacerea Bibliotecii Naționale a României și construcția Arenei Naționale.
mac-popescu
Business Magazin

Cu ocazia aniversării a 80 de ani de la nașterea președintelui de onoare al Universității de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu", marcata și prin volumul "MAC 80. Emil Barbu Popescu – Contribuții la Dezvoltarea Arhitecturii Românești și a Învățământului de Specialitate", SpatiulConstruit.ro vă aduce în atenție urmatorul interviu, desprins din paginile cărții "A50- 50 de Birouri de Arhitectură" lansate în 2008 de BICAU.RO.

Vă invităm să găsiți în continuare o radiografie lucidă a școlii românești de arhitectură, neapreciată la "adevărata sa valoare", a studenților de azi de la arhitectură, "mai puțin asociativi, mai puțin dispuși să sacrifice timpul lor prețios, liber, pentru ceilalți", și a arhitecturii contemporane, care poartă pecetea perioadei "când a putut să proiecteze oricine".

Contează vârsta  în arhitectură? Dar talentul? Ce atârnă mai greu în balanță, înzestrarea de la natură sau munca și perseverența? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care ne-a răspuns profesorul emerit, doctor în arhitectură, multipremiat național și internațional, Emil Barbu Popescu.

Din interviu:

Într-un fel, meseria noastră a căutat să umple un gol și va căuta în continuare să umple golurile existente, în special domeniul urbanismului și decorațiile interioare.

 ...

 

ClubA era port-stindardul spiritualității studenților, aici se întâmplau lucruri care nicăieri nu se puteau întâmpla. Toate acestea au dispărut. Din păcate, astăzi timpul liber este investit în practica meseriei înainte de a fi profesionist.

...

 

După părerea mea, principala problemă este că școala românească de arhitectură nu este percepută la adevarata sa valoare.

...


Cred că trebuie să introducem în școli, încă din ciclul elementar, lecții de arhitectură. Arhitectura este un fenomen cultural important, care trebuie cunoscut, valorizat și asumat. Nu putem ajunge departe fără o educație, fiindcă într-adevăr consumatorul de arhitectură trebuie să știe ce consumă, trebuie să aibă un minim discernământ.

...


În ultimii 15 ani, ar fi trebuit să apară mai multă calitate. (…) A fost o perioadă când a putut să proiecteze oricine și acest lucru l-am plătit scump. Uitați-vă în special la locuințele individuale. Calitatea a apărut abia în ultimul timp, pe masură ce și beneficiarul a început să se schimbe. (…) Pe de altă parte, am plătit cu siguranță tribut și lacunelor legislative și lipsei de pregătire a arhitecților pentru noul context de profesare.

 ...

 

Vârsta în arhitectură nu contează. Contează foarte mult zestrea genetică și felul în care poți să strălucești, pentru că, de învățat, înveți în permanență.

...


La noi școala este foarte grea, dar este grea că este foarte mult de muncă. Dacă muncești mult, este imposibil să nu acumulezi. Acumulând, ai curaj. Poti să-ți spui punctul de vedere, poți să faci ceva, fiindcă orice profesie se învață. Chiar dacă este vocațională, arhitectura se învață. E mai ușor când ești înzestrat de natură, te exprimi mai ușor, dar asta nu e suficient pentru a face arhitectură. Talentul nu e suficient.


...

 

SpatiulConstruit: Aș începe cu o întrebare care îi preocupă pe mulți dintre cei care au trecut deja de studenție...Este școala românească de arhitectură de astăzi aceeași școală în care ați învățat și dvs.?

Emil Barbu Popescu: Nu, nu este aceeași. Diferența este foarte mare. La vremea respectivă, Institutul de Arhitectură avea o singură facultate… cu un număr de studenți care rareori depășea cifra de 180 pe an. În cele mai fericite timpuri, fiindcă ulterior au venit vremuri și conducători care nu prea iubeau arhitectura, iar cifra a ajuns la 55 de studenți pe an, în condițiile în care Institutul de Arhitectură Ion Mincu era singura instituție de învățământ superior de arhitectură în toată țara! Așadar, din punctul de vedere al diversificării procesului de învățământ educativ în arhitectură, există o mare diferență.

 

Astăzi avem direcții diferite: Facultatea de Urbanism cu secția de peisagistică și secția de urbanism general și planificare urbană, apoi Facultatea de Arhitectură de Interior cu secția de arhitectură de interior și secția de design de produs. Într-un fel, meseria noastră a căutat să umple un gol și va căuta în continuare să umple golurile existente, în special domeniul urbanismului și al decorațiilor interioare. Eu cred că din punctul de vedere al alegerii ariilor de competență, instituția noastră s-a orientat bine. Rămâne de văzut în ce masură produsul final, adică urbanismul, arhitectul de interior sau designerul, își va găsi locul în peisajul profesional din România.

SC: Întrebarea mea avea și o a doua fațetă, care se referă la spiritul facultății. Simtiți că s-a schimbat ceva în ceea ce se întamplă pe holurile universității?

EBP: Da. S-au schimbat generațiile. Studenții sunt mai puțin asociativi, mai puțin dispuși să sacrifice timpul lor prețios, liber, pentru ceilalți. Unitatea de grup nu mai este ca înainte… Atunci eram o insulă în București, ne protejam, eram foarte uniți, ClubA era portstindardul spiritualității studenților, aici se întâmplau lucruri care nicăieri nu se puteau întâmpla. Toate acestea au dispărut. Din păcate, astăzi timpul liber este investit în practica meseriei înainte de a fi profesionist.

SCFiindcă tot ați amintit de ClubA, explicați-ne puțin care este acum situația acestuia.

EBP: ClubA, în ciuda unor presiuni pe care le-am făcut, a fost retrocedat către proprietari. S-a considerat ca au dreptul la el, deși, în paranteză fie spus, n-a fost nimic acolo niciodată. Eu, care l-am facut, știu ce-a fost în ’67. Atunci l-am primit tocmai pentru că era o groapă, n-avea niciun fel de finisaj, absolut nimic, era o fundație într-un subsol! E foarte frumos acum să iei o casă aranjată, cu o tradiție… În instanță, am avut inițial câștig de cauză, dar proprietariii au făcut recurs și au câștigat, în ciuda faptului că există o lege care prevede ca spațiile destinate învățămantului nu pot fi retrocedate. Pe motivul că în ClubA există un bufet – dar acest bufet a fost de când lumea, nu se putea un club de seară, cultural, fără bufet – s-a considerat că acolo au loc activități comerciale, deci nu activități educative. Evident, este o chestiune de interpretare, dar dacă judecătorul a dat o sentință definitivă… Cert e că am încercat să-l cumpărăm, ca să rămână al universității de arhitectură.

 

Clubul însemnă mai mult decât un simplu loc de pierdere - ca să nu spun de câștigare - a timpului liber. Înseamnă o demonstrație de rezistență prin cultura pe care am făcut-o în decursul a peste 38 de ani. El a fost întotdeauna al studenților, din generație din generație. Ei au preluat și au continuat și ideea și activitatea. E adevărat însă că în ultimul timp și oferta de cluburi s-a diversificat… au apărut cluburi mai tentante, programul de seară, după atelierul de la 8, n-a mai prins, cu conotația lui culturală. Acum lumea vine la club pe la 11 mai mult ca să danseze. A fost greu să menținem interesul studenților pentru actrivitățile culturale, iar școala nu putea, și nici nu voia, să transforme ClubA într-o simplă discotecă, chiar dacă, pe vremuri , aici a fost loc de dans în fiecare vineri, sâmbată și duminică! Aș mai putea menționa că astăzi ClubA nu mai are membri, nu se mai fac programe pentru membrii clubului, pentru că generațiile n-au continuat tradiția și nu puteam să rămân eu veșnic student ca să ma ocup de lucrurile acestea.

SCÎn ultimii ani se aud tot mai multe voci care deplâng scăderea interesului studenților pentru actul de învătâmant, în general, în orice universitate. Simțiți că, în ciuda eforturilor profesorilor, se întamplă acelați lucru și în universitatea de arhitectură?

EBP: Sigur că da! Nu se poate ca influențele exterioare să nu aibă și un efect negativ pentru cei mai slabi de înger. Noi, la arhitectură, preluăm un grup de circa 200- 250 de persoane și încă 60-100 la fiecare facultate. Aceștia sunt oameni motivați pentru domeniu, care fac o pregătire deloc ușoară pentru a intra la facultate, deci oameni care s-au gândit bine. Totuși, se observă o diferență destul de mare între studenții din primii ani și cei din ciclul terminal. La început, studenții sunt extrem de motivați, de entuziaști. Spre anul 3, entuziasmul mai scade puțin, iar începând cu anul 4, studenții intră în ciclul terminal, de sinteză, și se văd mai puțin tutelați și mai mult liberi și atunci își folosesc timpul liber pentru goana dupa experiență profesională, care într-un fel aduce și ceva bani. Își împart timpul între școală și activitatea profesională, cu pierderi și de o parte, și de alta.

 

Astfel, pe de o parte un student din anii terminali câștigă experiență profesională, de cealaltă parte însă pierde din acumulările care sunt obligatorii. Pentru că nu poți să crezi că după 3-4 ani de zile esti arhitect, nu poți să crezi că nu mai ai nevoie să primești informație. La noi, lipsa interesului pentru școală, care se manifestată prin absența de la atelier, este într-un fel mai motivată, pentru că ea pleacă de la această ocupație în plus. Nu cred că studenții pierd timpul pur și simplu, ci îl consumă pentru acumulări personale, care duc evident și la acumulări profesionale, dar în detrimentul educației de arhitectură. Se observă asta în ultimii ani, se observă și în limbaj uneori, în limbajul profesional. La noi, susținerile de diplomă se fac cu prezentare într-o limbă de circulație internațională, în special engleza, cu comisii din străinatate…

SCCâți membri din comisie sunt din afara țării?

EBP: Sunt 3 membri din afara țării în fiecare comisie de 8. Sunt 24 de profesori din străinatate, de pe toate continetele: America de Nord, înțelegând SUA și Canada, Asia - anul acesta (2007-2008 – n.red.) a fost Coreea de Sud, plus toate țările europene. În general alegem profesioniști și profesori profesioniști.

SCPuteți să alegeți?

EBP: La ora actuală, am ajuns să putem alege. Despre Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București s-a dus vestea. Suntem singura școală din Europa care poate să-și permită să invite și să suporte cheltuielile de participare a acestor profesori la juriile de diplomă, care nu sunt numai simple jurii, ci sunt și o posibilitate de schimb de opinii privind educația în arhitectură, privind calitatea produsului de arhitectură, calitatea diplomei. Pe lângă evaluarea lucrărilor de diplomă, acest juriu internațional alege în fiecare an cele mai bune proiecte, pe care le trimitem la concursul anual organizat de Institutul Regal de Arhitectură al Marii Britanii, unde noi suntem acreditați și unde studenții noștri au obținut în decursul ultimilor 4 ani rezultate foarte bune, adică 2 premii pentru proiectare și un premiu pentru dizertație.

SC: Vorbim despre studenți. În ce masură se implică universitatea în pregătirea practică a studenților, pentru că făcând lucrul ăsta deja le oferă o șansă…

EBP: Pregătirea pentru partea profesională este prevăzută în curricula universitară. Nu întâmplător anul 6 începe cu practica într-un birou de proiectare.Această practică are un dublu scop: îl pregătește pe student pentru ceea ce-l așteaptă în viitor și îi acordă șansa de a demonstra de ce este capabil, astfel încât, după terminarea practicii, acesta poate fi solicitat să continue. Arhitectura este o continuă competiție. Competiția începe în anul 1 și durează în permanență, până la sfârșit. Nu avem ce face… Anul acesta (2007-2008 – n.red.) am organizat schimburi pentru practică profesională cu peste 60 de birouri din toată lumea. Încercăm să acoperim aproape toate continentele pe bază de reciprocitate, oferim locuri de practică pentru studenții străini în birourile de arhitectură din România, de obicei din București, și primim același număr de locuri în țările respective.

 

Deci am avut, dacă facem o hartă a intențiilor și a realizărilor, studenți de-ai noștri din Ghana până în Singapore, Thailanda, China, Japonia, SUA, Brazilia, Argentina, Siria, Liban, Iordania. Deci, pe de o parte există practică în birourile din România, pe de altă parte oferim practică internațională, pentru un eșantion de 40 până la 60 de persoane în fiecare an, prin intermediul unei organizații care se numește IAEST, la care noi suntem membri fondatori și care se ocupă de schimburi de practică profesională la nivelul studenților. Noi fiind membri fondatori în IAEST, am extins această activitate și pentru celelalte profesii: farmacie, medicină, construcții, politehnică, agronomie, dar dacă la nivelul arhitecturii noi practicăm acest lucru de mai bine de 7-8 ani, birourile de arhitectută fiind deja obișnuite cu aceste schimburi și solicitându-ne mai mulți studenți, la celelalte profesii merge mai greu. Însă în arhitectură, practica este o permanență. Începând din anul 1, când școala organizează excursii de studii, parțial sponsorizate, în Grecia și Turcia, care oferă studenților posibilitatea de cunoaște în realitate lucrurile despre care învață, de pilda, la Istoria Arhitecturii.

 

E păcat să nu profităm de aceasta apropiere, să nu fie cunoscut Acropole, de unde se trag atâtea lucruri importante pentru profesia noastră, sau Sfânta Sofia. Iar pentru anul 4, am introdus în planul de învățământ excursia de studii în România, în diverse zone, la fel, parțial finanțată de școală, cu mijloacele de transport ale școlii, cu cazarea suportată de către școală, astfel încât fiecare ciclu de studenți să beneficieze de aceste excursii. Începând cu anul trecut organizăm și excursii în Europa: 40 de studenți au fost în Olanda, iar 80 de studenți în Elvetia și Italia.


Este și aceasta un fel de practică, pentru că, noi când facem o excursie de documentare și de studii, de fapt facem arhitectură.

SCDin ce ne-ați spus până acum, se desprinde ideea că școala românească de arhitectură este foarte aproape de nivelul european…

EBP: Universitatea noastră a făcut parte dintr-un studiu european realizat de Asociația Europeană de Educație de Arhitectură (AEEA). Eu personal sunt membru în consiliul directoral de 12 ani și am fost obiectul unui studiu împreună cu alte 12 școli, privind învățământul de arhitectură, la care am obținut o medie bună, adică media acceptată ca de școală bună de arhitectură, și comparația a fost făcută cu școli reputate. Faptul că, din 5 în 5 ani, noi suntem evaluați și acreditați de Institutul Regal al Marii Britanii denotă într-adevăr o valoare europeană a școlii de la București.

 

De fapt, școala noastră a devenit extrem de cunoscută în ultimii 5 ani de zile. Am organizat concursuri internaționale pentru studenții la arhitectură împreună cu Asociația Europeană de Educație în Arhitectură. Prima manifestare de acest gen a fost făcută la Paris, cu sprijinul unei companii de asigurări din Franța, iar noi am obținut atunci 5 mențiuni și 2 premii 2 și 3. Etapa următoare a fost organizată la București, la Ateneul Român: o competiție europeană la care au participat peste 120 de școli și de proiecte și iarăși ne-am situat pe primele locuri, caștigând un premiu și 3 mențiuni.

 

În arhitectură, competiția de arhitectură este cea care dă calitatea, iar faptul că studenții noștri au obținut premii într-o competiție cu juriu internațional alcătuit din mari personalități, care la prima ediție a fost prezidat de Mario Botta, iar la a doua de Luigi Snozzi, ne-a adus o mare satisfacție. Tot timpul ne-am văzut situați printre câștigători, iar asta spune ceva.

SCNe-ați spus foarte multe lucruri despre care nu știam și care nu sunt cunoscute nici la nivel public...

EBP: Lumea nu are apetență decât pentru scandaluri. E explicabil…

Care sunt problemele cu care se confruntă școala românească de arhitectură, începând de la logistică până la eventualele probleme legate de disponibilitatea profesorilor, de exemplu?

Nu avem probleme majore. Acest lucru se datorează sistemului nostru de învățare prin dialog, care este tradițional. La noi, dialogul este obligatoriu începând de la corectură și orele de atelier, dialogul cu studentul se continuă mai departe chiar în problemele școlii. Ce consider eu că am realizat bine este faptul ca ne-am asigurat schimbul de mâine. Din 240 de cadre didactice, aproape 90 sunt sub 35 de ani, ceea ce este un procent, zic eu, lăudabil, în ciuda cererii foarte mari care face ca foarte mulți dintre profeșionistii buni să fie ancorați în activitatea de proiectare.

 

Cu toate acestea, noi am intrat foarte serios în procesul de asimilare a cercetării stiintifice, cercetarea prin proiect și cercetarea științifică în arhitectură. Avem un centru de cercetare și proiectare recunoscut și acreditat de Ministerul Învățământului. Avem de asemenea centrul de studii arhitecturale și urbane la Moxa și centrul de arhitectură vernaculară la Dealul Frumos. Fiecare cu program diferit, cu strategie diferită. Astăzi, când nu mai poți să faci învățământ fără cercetare, acestea constituie niște nuclee definite cu oameni profesionalizați pe domeniul cercetării. În fiecare catedră, avem cercetători care se ocupă de promoția acestor studii. Suntem în parteneriat cu mai multe universități din Europa pentru co-tutela și facem schimb de teze, tocmai pentru ca acest potențial să fie mai mult cunoscut și apreciat. Totuși, dvs m-ați întrebat dacă avem probleme. După părerea mea, principala problemă este că școala românească de arhitectură nu este percepută la adevarata sa valoare.

SCVă referiți la contextul național?

EBP: Da. Am reușit mai mult pe plan internațional, suntem cunoscuți și apreciați. Sunt dese cazurile când stau de vorba cu personalități din diverse țări și îmi dau seama că ei cunosc școala “Ion Mincu”. Cred că lui Ion Mincu i-am facut în ultimii 10 ani cea mai mare reclamă pentru că, în străinatate, toată lumea vorbește despre școala Ion Mincu, nimeni nu spune Scoala de Arhitectură și Urbanism.

SCUniversitatea de arhitectură este una dintre foarte puținele universități din România în care predau practicieni renumiți în domeniul lor. Cum ați reușit să-i determinați să aloce atât de mult timp universității?

EBP: Cred că am profitat de o veche tradiție pentru că înainte, prin anii ’60 - 65, marii practicieni puteau să conducă ateliere în cadrul școlii, chiar dacă nu erau profesori. Noi am reeditat în ultimii ani această tradiție și persoanele care s-au afirmat în plan profesional, noua generație de arhitecți afirmați profesional, au fost onorate când le-am propus să se implice în activitatea didactică. Mai mult chiar, în senatul universitar, am stabilit că în fiecare ciclu să avem minimum 2 profesori invitați din țară sau din străinatate, care să preia șefia unui atelier, și anual invităm alți profesori. Deci la noi este într-un fel o tradiție. Pe de altă parte, eu cred ca astăzi nu mai este posibil, în acest nou sistem antreprenorial în care trebuie să funcționeze universitățile, să se facă abstracție de ceea se întamplă în profesie. Scoala trebuie să fie cunoscută în profesie și profesia trebuie să fie cunoscută în școală, un raport absolut obligatoriu ca să poți să faci față competiției viitoare, care nu mai este doar una locală, ci internațională.

SCVă referiți la faptul că sunt birouri internaționale de arhitectură care vin în România?

EBP: Sigur ca da!

SC: Dar practic acestea tot spre români se orientează.

EBP: Nici nu se poate altfel, adaptarea la legislația și condițiile românești specifice nu se poate face de acolo. În general, își caută parteneri sau angajați români.

SC: Credeți că universitatea poate să livreze în piață, dacă putem să spunem așa, atâția arhitecți de câți este nevoie? Pentru că în acest moment există o explozie a investițiilor în arhitectură și o cerere foarte mare de arhitecți. De obicei, birourile cu reputație bună sunt mai mult decât sufocate de lucrări.

EBP: Părerea mea este că nu trebuie sa ne grăbim, fenomenul este ciclic, crește-coboară, crește-coboară. Așa s-a întâmplat în toate țările și aprecierea necesarului de absolvenți de arhitectură este o chestiune foarte delicată. În ultimii 10 ani de zile, noi am dublat numărul de arhitecți, de la 2 500 la 5 500. În plus, mai există și școlile de la Iași, Cluj, Timișoara, Oradea și încă o școală privată aici în București. În total avem 6 școli de arhitectură care furnizează absolvenți. Problema însă e alta: ce anume furnizează? Ce calitate? Noi ne ferim de creșterea cu orice preț a numărului de studenți, ca să rămânem în competiția de arhitectură avem un număr la limită de cadre didactice titulare. Sunt școli care nu îndeplinesc acest criteriu. Nu se poate învăța arhitectură fără să aibă și cine să te învețe. Sunt lucruri care țin de o strategie națională. La Ordinul Arhitecților eu răspund de domeniul educației și cred că la ora actuală avem suficienți studenți ca să acoperim necesarul. Cred că vom ajunge repede la 10 000 de arhitecți.

 

Dacă însă nevoia de arhitecți va intra pe o curbă descendentă, o să vedem cum este. Oricum noi nu suntem tentați sa facem mai mult decât facem acum. Cred că nu trebuie să ne grabim pentru că scade calitatea, ori dacă n-ai calitate, n-ai arhitectură. După părerea mea, în ultimii 10 ani arhitectura a cunoscut un parcurs ascendent și este păcat că lumea o asimilează numai prin prisma lipsei de educație și de percepție a fenomenului de arhitectură. Calitatea în arhitectură o dă nu numai arhitectul, ci și exigența educată a beneficiarului, de aceea eu cred că trebuie să introducem în școli, încă din ciclul elementar, lecții de arhitectură. Arhitectura este un fenomen cultural important, care trebuie cunoscut, valorizat și asumat. Nu putem ajunge departe fără o educație, fiindcă într-adevăr consumatorul de arhitectură trebuie să știe ce consumă, trebuie să aibă un minim discernământ.

SC: Ce părere aveți, în calitate de arhitect, despre arhitectura românească actuală?

EBP: Eu zic că noi am plătit un tribut cum au plătit toate domeniile. În ultimii 15 ani, ar fi trebuit să apară mai multă calitate. În primul rând am asistat la apariția Ordinului și a unei legislații care permitea oricui să proiecteze. A fost o perioadă când a putut să proiecteze oricine și acest lucru l-am plătit scump. Uitați-vă în special la locuințele individuale. Calitatea a apărut abia în ultimul timp, pe masură ce și beneficiarul a început să se schimbe. Totuși, oamenii de rând încă mai apelează la meșteri, nu mă refer la marile orașe, deși și acolo sunt multe exemple… Mă refer la orașele mici sau la zonele rurale, în care adesea nu-mi place ce văd și știu că s-ar fi putut face, cu aceeași bani, mult mai bine. Din lipsa de percepție a rolului arhitectului am ajuns la această situație și la rezultatele ei.

 

Pe de altă parte, am plătit cu siguranță tribut și lacunelor legislative și lipsei de pregătire a arhitecților pentru noul context de profesare. După epoca de tipizare și planificare, arhitecții au fost surprinși de efervescența noii piețe, care a venit mai întâi cu o cerere spectaculoasă de locuințe individuale, apoi s-a reîntors la locuințele colective și la clădirile rezidențiale (adică tot blocuri) , după care a apărut furia blocurilor înalte, de 20-30 de ataje. Nu sunt sigur că lumea a reușit să înțeleagă deplin și să asimileze toate aceste lucruri și cred că de aceea am avut această perioadă incertă calitativ.

 

Totuși, în ultimii ani am observat că pătrunde o calitate de care nu ne este teamă că va fi compromisă. Si acest lucru mi-a fost confirmat de mulți arhitecți străini cu care am stat de vorbă și care remarcă și ei, de la an la an, creșterea calității construcțiilor.

SC: Este școala suficientă în formarea unui arhitect sau aceasta reprezintă cei 6 ani de acasă, iar viața și anturajul joacă rolul decisiv? Vă întreb acest lucru pentru că tinerii ies într-un fel din facultate și după aceea cedează foarte ușor la ce se întamplă în piață.

EBP: Cu siguranță, școala nu-i face direct profesioniști. Școala le formează un mod de gândire și îi înarmează cu cunostințe, dar e nevoie și de o experiență practică obligatorie. Dacă în America până la 40 de ani nimeni nu primește răspunderea unei lucrări foarte mari, la noi există posibilitatea să o faci și la 30 de ani. Sunt tineri care preiau lucrări mari, poate uneori prea devreme…

 

În arhitectură avem exemple foarte multe de calitate direct proporțională cu vârsta. Oscar Niemeyer are peste 100 de ani și încă mai profesează, Philip Johnson, la 90 și ceva de ani, încă mai proiectează. Vârsta în arhitectură nu contează. Contează foarte mult zestrea genetică și felul în care poți să strălucești, pentru că, de învățat, înveți în permanență. Nu există un arhitect care să nu spună că dacă ar putea face din nou o anumită lucrare, ar face-o mai bine. Fiecare e pretențios cu produsul lui și sigur că acesta este un autocontrol care se învață în timp, încă din școală. Evident, nu spun că nu pot exista și arhitecți care cedează la influențe, asa cum semnalați. Ține de robustețea caracterului profesional.

SC: După atâția ani în care ați condus Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”, credeți că ați putea să ne spuneți, în procente, câți dintre studenți au har și câți au venit la școală doar pentru profesia de arhitect, pentru că sunt două lucruri diferite. Câți dintre ei chiar sunt arhitecți?

EBP: Este foarte greu de dat o estimare. Dacă te uiți la schițele cu care intră în anul 1 și apoi la proiectele din anul 5, aproape că nu le recunoști. Este vorba, evident, și de talent, dar și de muncă, deși aici, odată cu apriția computerului, situația s-a mai ușurat. Astăzi, examenul nostru de admitere se referă mai mult la evaluarea a ceea ce convențional numim talent și cred că aici facem o selecție bună. Peste 50% din numărul celor care intră la arhitectură sunt talentați. Rămâne, evident, un procent de tineri care au fost motivați și au muncit fără a fi descurajați de lipsa talentului și noi apreciem acest lucru.

 

La arhitectură, se întamplă un fenomen: există un ciclu de 3 ani de acumulări și foarte mulți tineri care au șchiopătat în primii 3 ani, în următorii anii înfloresc dintr-o dată. Așa că este foarte greu de spus. Sunt copii extrem de talentați, care ne-au impresionat la început, dar pe parcurs n-au evoluat, după cum avem copii care, prin muncă, au reușit. La noi școala este foarte grea, dar este grea că este foarte mult de muncă. Dacă muncești mult, este imposibil să nu acumulezi. Acumulând, ai curaj.Poti să-ți spui punctul de vedere, poți să faci ceva, fiindcă orice profesie se învață. Chiar dacă este vocațională, arhitectura se învață. E mai ușor când ești înzestrat de natură, te exprimi mai ușor, dar asta nu e suficient pentru a face arhitectură. Talentul nu e suficient.

SC: Multă lume se întreabă de ce Universitatea nu accesează interesul companiilor private, în tot ceea ce înseamnă partea financiară de la refacerea sediului, construcția propriu-zisă, până la ateliere speciale sau mobilier nou pentru că sunt foarte multe companii private care ar fi mai mult decât încântate să răspundă la astfel de solicitări. De ce nu se întamplă lucrul ăsta la o scară foarte mare, așa cum s-ar putea întampla?

EBP: Am accesat foarte multe companii și bănci. Spre surprinderea mea, de la bănci n-avem niciun răspuns favorabil. Am găsit, printre producătorii de materiale de construcții, parteneri de discuție care ne-au sprijinit și în trecut și ne sprijină și acum pe diverse proiecte. De pildă, am încheiat cu Lafarge, pentru 65.000 EUR pe an, o sumă care pentru nu este mare, dar pentru noi este importantă, un parteneriat pe 5 ani pentru concursul internațional de arhitectură. Mai avem și alte sponsorizări de la producători sau distribuitori de materiale, și acestea se văd prin diverse ateliere și laboratoare. Iarăși, la nivelul industriei de mobilier, n-am reușit nimic. Nici când am trimis studenți la practică în companiile de mobilă.

 

E vorba de o schimbare de mentalitate și de disponibilitatea companiilor de a sponsoriza. Avem mai multe proiecte de reabilitare a clădirilor în care funcționează școala care au fost realizate pe bază de sponsorizări; de asemenea, excursiile studenților sunt sponsorizate. Deci nu e vorba că nu am încercat, dar nu ne-am lăudat prea mult pe tema asta. Si eu sunt de părere că marile companii și instituțiile bancare ar trebui să fie mai aproape, dar abia acum încep să realizeze acest lucru. Cred că este vorba și de modul cum este perceput acum fenomenul de sponsorizare și să recunoaștem că au fost mari dificultăți legislative care nu încurajau deloc aceste gesturi. Si aceste dificultăți încă mai persistă. Ideea de sponsorizare ar putea să fie amplificată, în special pentru învățământ, dar pentru asta este nevoie de o legislație care să-i cointereseze pe eventualii sponsori.

SC: În final, v-aș întreba dacă sunteți pesimist.

EBP: Nu, sunt lucid numai. Nu sunt nici optimist, nici pesimist.

Ai o întrebare despre acest subiect? Scrie-o aici!

Ataseaza fisiere
(Foto, video sau PDF. Maxim 1600x1600 pixeli @ 50 MB)
Anunță-mă când răspunde cineva