Sticla, materialul paradoxal din constructiile moderne
Folosirea sticlei in constructii, in special la fatadele unora dintre cele mai impunatoare cladiri, este pentru arhitectura moderna la fel de incitanta si frecventa cum a fost folosirea otelului in constructii, imediat dupa perioada industriala.
Desi aparent fragila, creand o senzatie de nesiguranta celor ce isi petrec vremea in birouri cu pereti din sticla de sus pana jos, sticla este insa pe placul majoritatii arhitectilor moderni. Chiar si la noi in tara, cele mai atragatoare, impunatoare si premiate cladiri sunt cele cu fatade din sticla. Nu degeaba, pentru ca stralucirea lor si felul in care reflecta cladirile inconjuratoare dau o bogatie nemaintalnita pana acum peisajului citadin. Pe de alta parte, si interioarele sunt mai bine luminate, plus ca beneficiaza de o deschidere totala spre exterior.
Singurul neajuns pare sa se inveasca abia in momentul in care o mica armata de alpinisti e chemata sa mai spele praful si petele adunate de ploaie pe fatada usor de patat, ceea ce, uneori, nu este pe placul tuturor dezvoltatorilor.
Dar, daca din afara se vede o cladire moderna si stralucitoare, se pare ca oamenii care locuiesc in asa ceva sau angajatii care lucreaza intr-un asemenea corp de cladire nu se simt prea in siguranta in spatele ferestrelor ce merg din podea pana in tavan. Transparenta nu poate fi asociata, de catre creierul uman, cu soliditatea. Desi ei cunosc faptul ca sticla este securizata, ca e tratata special pentru a oferi o rezistenta structurala absolut necesara pentru siguranta constructiei, oamenii au cumva in subconstient ideea ca sticla este, in esenta, fragila. Ei “stiu” dintr-un loc mai puternic decat creierul ca e posibil ca o suprafata de sticla sa se crape, sparga, si nici un argument logic nu va fi suficient pentru a eluda cu totul acest impuls.
Nesiguranta este de altfel sporita de natura umana instinctiva: nu am fost facuti sa zburam, si prin urmare ne simtim nelinistiti cand ne vedem limpede suspendati la inaltime, fara nici un obstacol vizibil intre noi si exterior.
Nici nu e de mirare ca asemenea cladiri impunatoare reprezinta de fapt o sursa de teama pentru cei care le folosesc: asta cel putin in primele zile de locuit sau muncit in ele (pentru ca, ulterior, obisnuinta mai amelioreaza temerile celor ce folosesc zi de zi interioarele).
Totusi, nici macar folosirea sticlei colorate sau mate, care nu lasa sa se vada prea mult spre exterior are acelasi impact si starneste aceeasi nesiguranta. Ganditi-va, doar, la vechile balcoane cu pereti din sticla securizata sub balustrade si la sentimentul de risc pe care il aveati, oricum, cand ieseati intr-un astfel de balcon.
Sticla ca material pentru fatade este, desigur, paradoxala: avantajele (luminozitate, senzatie de libertate) sunt contracarate de nesiguranta fizica resimtita de omul obisnuit care intra intr-o asemenea cladire. Dar tocmai de aceea arhitectura contemporana insista, parca, s-o foloseasca din ce in ce mai mult. Nu doar pentru ca tehnologia a permis includerea ei in cele mai diverse structuri si aplicatiile cele mai variate. Nu doar pentru ca, prin transparenta si texturi, ofera un larg spectru estetic. Se mizeaza deopotriva pe impactul psihologic marcant asupra indivizilor: temeri, admiratie, emotii, orice este posibil sa simti in apropierea sticlei, dar nici pe departe indiferenta.
Este vorba, probabil, de cel mai fascinant material de la otel incoace. Paradoxul sticlei incurajeaza metaforele, iar arhitectilor in cautare nu doar de functionalitate, ci si de simbolistica a lucrarilor lor, sticla le ofera cea mai expresiva materie prima.
