Nu doar pentru structuristi si ingineri: otelul si de ce este el "iute" (are personalitate?). Un fotoreportaj... la cald
Cei care isi fac case nu prea agreeaza structurile din otel sau beton. Nu stiu de ce. E ceva aproape visceral, o senzatie de raceala pe care materialele acestea o starnesc in noi. Omul obisnuit fuge de ele instinctiv desi de fapt beneficiaza de prezenta lor invizibila in aproape orice constructie care il inconjoara. Si totusi un architect sau un inginer adevarat ar trebui sa le adore. Sa iubeasca de pilda otelul, pentru ca i-a oferit cea mai mare putere pe care si-o putea dori: aceea de a stapani formele si structurile cele mai complicate. Fara otel nu ar fi existat aproape nimic din uluitoarele reusite arhitecturale de azi: podurile si apeductele de mare rezistenta sau lungime ar fi lipsit de la recenzia constructiilor lumii, iar turnurile din otel si sticla ar fi ramas doar in imaginatia scriitorilor precum Jules Verne: doar un fum zgariat pe norii viselor.
Povestea lui, povestea otelului, care va sa zica… Am inteles ca o poveste trebuie sa inceapa mereu intr-un punct fix, ca sa stii de unde pornesti si in ce directie sa desfasori rola de film. In cazul asta, ar putea incepe in fabrica de otel pe care am vizitat-o nu de mult, adica in acel loc in care, cu toata antipatia mea pentru fabrici si metale (prefer lemnul, gradinile si piatra cu valente sculpturale), am descoperit toate chinurile prin care trece fierul pana la deveni otel. Si atunci mi-a castigat respectul…
Adevarul este insa ca inainte de orice punct de pornire, inainte de orice reper scenaristic de genul “sus cortina”, exista mereu o istorie, o alta poveste fara de care povestea de fata n-ar fi avut eroi. Orice erou are un trecut si, chiar daca azi il surprindem intr-o alta etapa a vietii, una glorioasa, demna de a fi povestita, el este asa cum il vedem acum gratie lucrurilor care l-au format. Inca de la nastere.
Iar otelul are si el o istorie. Aparitia sa e legata de un trecut indepartat, poate chiar de epoca bronzului, atunci cand oamenii au incercat sa extraga si sa prelucreze metalele. Fierul, asa cum il regasim in tabelul elementelor, este unul dintre materialele care se gasesc din abundenta in scoarta pamantului, iar descoperirea calitatilor sale si extragerea sa nu s-a dovedit complicata. Mai complicat a fost insa sa fie intarit, calit, turnat in forme, incins, racit, batut, trecut prin atat de multe experimente, experiente si transformari, incat i-a luat cateva mii de ani pana la a ajunge otelul puternic si uluitor de astazi. Abia in perioada industriala a ajuns sa fie perfectionat pentru a fi folosit in structura celor mai inalte turnuri sau al celor mai lungi poduri din lume
Indispensabil civilizatiei actuale, otelul este practic un aliaj de fier cu carbon (cel din urma continut in proportie de 0,018% si 2,04%, un procent strict, singurul care ii asigura calitatile remarcabile). Fizica, mecanica si chimia, precizia matematica s-au reunite si s-au straduit insa mult pana sa scoata aceasta formula aparent simpla, din pricina unor paradoxuri si taine care au avut nevoie de mii de ani pana sa fie deslusite. Sau pana sa existe posibilitatile tehnice de obtinere a unor temperaturi suficient de ridicate in furnale, a unor cuptoare suficient de rezistente…
Mi-ar fi greu insa sa spun cum si ce se intampla cu metalul acesta din punct de vedere stiintific. Pas cu pas, adica. I-am ascultat mult pe cei din fabrica vorbind mandri de noul cuptor Simens-Martin abia achizitionat, de doza variabila de oxigen rezidual, despre proprietatile metalice si tehnologice ale otelului, de tratamente de dezoxidare, oale de turnare, de oteluri “calmate” si “necalmate”, mase, raciri, despre cum rastoarna procesul de obtinere al aliajului aproape toate legile fizicii… I-am mai auzit spunand multe alte lucruri, prea tehnice, prea departe de cunostintele mele si aparent greu de stapanit, genul de cunostinte care se invata intr-o viata de om…
Dar carui om obisnuit i-ar fi de folos sa afle cum se face exact? Mai impresionanta este prezenta ta acolo, intelegerea instinctiva a felului in care se transforma capriciosul otel (auzi, “necalmat”?!) din ceva rece in ceva extrem de fierbinte iar apoi la loc in ceva rece si dur.
Am inteles, asadar, mai multe, dupa contactul direct. Cu otelul. Dar mai intai cu casca pe care a trebuit s-o pun pe cap si cu halatul pe care a trebuit sa-l imbrac, pentru ca acolo nu intri fara o protectie minima. Stiu de ce: este fierbinteala si apoi sunt uriasele hale in care urla si zvacnesc masinarii complicate. Am simtit caldura insuportabila a aerului in apropierea cuptoarelor, in timp ce ma straduiam sa prind in obiectiv un strop de forma distorsionata, fierbinte, de la zeci de metri distanta de gura cuptorului (el o fi fost Siemens-Martin?), ca mai mult nu te-ai fi putut apropia. Si apoi am vazut acele tevi de otel fierbinte, incandescente, care tasneau, avertizand cu un uruit fioros, de-a lungul benzilor mecanizate. Aburii incinsi care pluteau in aer in timpul racirii, viteza cu care alergau piesele dintr-o parte in alta, baile cu aicizi, podetele pe care treceai fix pe deasupra masei fierbinti, anunturile cu avertismente, grupurile tacute si concentrate de muncitori care dirijau calculatoarele, ceasurile, motoarele, supravegheau sau reuseau sa manipuleze, cu macarele, tone de otel finisat in piese mai mari sau mici, mi-au dat senzatia ca ma aflu intr-o alta lume. Una complicata si periculoasa, pe care totusi uite, oamenii stiu s-o tina sub control.
Pe tot acel traseu (caci exista un traseu, de-a lungul caruia am fost plimbati) otelul ii infrunta furios: mormaia ca un caine suparat, fierbea de manie, tasnea neprevazut, arunca scantei fascinante, mirosea iute, intens, intepator, se imblanzea, devenea rece si dur, se rostogolea si incremenea statuar, parand, in fine, mai putin riscant, dar inca apasator prin greutate.
Auzeam in jurul meu o serie de cuvinte: ceva despre tenacitate, calire, revenire, fragilitate. “Are personalitate otelul”, am zis, la un moment dat si femeia care era langa mine a ras. “Sigur ca are, dar cel mai uluitor este ca poate avea chiar si boli. Ai auzit de boala lui Krupp? Ei, otelul o poate face.”
Ca o fiinta, m-am gandit. Si totusi , in final, in viata reala, nu-l vazusem niciodata asa. Practic, nici nu prea ii dadusem atentie pana sa aflu despre parcursul sau prin baile de tratare si furnalele incinse, pana sa vad pe viu cat de complicat e totul si sa imi dau seama ca este omniprezent in jurul meu: nu doar in structurile cladirilor, ci si in interiorul mecanismelor, al uneltelor si masinilor, sub pamant, in forma de tevi, sau in aer, inchipuind cabluri sau avioane imense. Civilizatie. Civilizat. La locul lui mereu.
L-am vazut incarcat in camioane, pentru a porni la drum spre cei care comandasera, din toate partile lumii, piesele necesare pentru propria afacere, industrie, constructie… Drumul lui abia incepea.
Fotoreportaj de Alina Miron
