Domnu' arhitect, să știți de la mine, dormitor sub 50 mp nu se face! | Arh. Remus Hârșan și Dragoș Perju @ Oameni în spațiu | VIDEO INTERVIU

Iată, în cele ce urmează, transcrierea integrală a discuției:

Radu Negoiță: Salutare! Eu sunt Radu Negoiță, gazda voastră de la podcastul Oameni în Spațiu, podcastul despre arhitectură, oraș și societate. Astăzi îi avem invitați pe Remus Hârșan și Dragoș Perju, care, împreună cu Nemes Karoly, sunt motoarele care fac să funcționeze Graphic Studio. Este una dintre firmele de arhitectură recunoscute la nivel calitativ în societatea noastră și proiectele lor demonstrează asta. EI sunt printre altele autorii proiectelor pentru Stadionul Steaua, Arenei Naționale, dar și ai unor proiecte de mai mici dimensiuni, precum restaurarea Casei de Ceai a Reginei Maria. Dintre lucrările lor multe au fost premieate de către OAR și acest lucru a fost făcut pentru că fac bine orașelor lor. Bine-ați venit! Mul'umesc că sunteți aici și că ne-ați acceptat invitația. Mie mi-a plăcut întotdeauna și mă uitam pe site-ul vostru înainte să termin facultatea și de-asta am și aplicat pentru un job la voi și am avut multe de învățat în perioada în care am lucrat împreună. Unul dintre proiectele la care mi-ar fi plăcut să lucrez, dar nu am ajuns, este Carol Park Residence. E unul dintre proiectele care, după părerea mea și a multor colegi, reușește să aducă în zona parcului Carol o decență și o statură foarte potrivită. Voiam să discut puțin cu voi despre volumetria lui. De ce este așa și nu este altfel? Putea să fie o chestie mai colorată, putea să fie cu mai multe variații din punctul de vedere al golurilor, al ferestrelor, dar cu toate astea se păstrează o linei care este orizontală și există o ordine vizuală. De ce ați optat pentru ordine?

Remus Hârșan: Cred că asta ne caracterizează, o oarecare disciplină, o oarecare reținere. Dar acolo ideea principală a fost de realizare a unui spațiu central, o grădină, asta a fost intenția.

Dragoș Perju: Curte interioară.

RH: Curte interioară. Și toate apartamentele le-a orientat pe cât posibil cu zona de noapte, toate sunt tranversale, către curtea asta interioară, la liniște, cumva. Iar către exterior, sigur, living, bucătării și spațiile de zi, care sunt cu mai multă sticlă.

RN: Sunt vitrate și au parapetul mic.

RH: Da, sunt vitrate. În rest, la parter funcțiuni publice. Am vrut foarte mult lucrul ăsta și ne-am bucurat că în timp au apărut acolo tot felul de cafenele și de spații publice. Nu știam cum va evolua până la urmă locul ăla, dar e interesant că are viața lui după construcție.

DP: Și ne-am și retras cu vreo șase metri, cred, față de limita de proprietate, care de obicei e acaparată de dezvoltator, își trage un gard sau blocul se contruiește... Dar noi ne-am retras ca să creăm un respiro acelor spații comerciale.

RN: Vă referiți mai ales spre bl. Mărășești, că acolo trotuarul e larg.

RH: Da. Și am ținut foarte mult la plantație. Am vrut să punem plantații de copaci înalți, care să crească rapid. De-aia am și folosit platani acolo.

RN: În curtea interioară?

RH: Și în curtea interioară, și pe exterior sunt aliniamentele plantate cu platani. Și în curtea interioară am pus, sincer să fiu nu știu dacă funcționează, o fântână arteziană pentru zgomot, pentru sunet. Era prevăzută în proiect, nu mai țn minte dacă a fost sau nu realizată.

DP: Dar oricum asta e destul de rar să cedezi spațiului public terenul…

RN: Înseamnă că ați avut o foarte bună colaborare cu dezvoltatorul.

RH: Am avut de-a face cu oameni deștepți acolo și cu bun simț.

RN: Dat fiind faptul că zona aia e o zonă cu o bogată istorie ar fi fost păcat să fie ceva care să nu dea senzația de liniște și de echilibru. În același timp, există un ingredient, și la fațada asta, și la altele dintre lucrurile pe care le faceți, care în accepțiunea mea le scoate din anonimat. Adică, nu poți să spui că o fațadă de bloc făcut în perioada sistematizării ceaușiste, care are toate ferestrele egale e dezordonat. Este clar o fațadă ordonată. Și fațada voastră este ordonată. Dar cu toate astea, la voi există niște elemente, sunt niște ruperi ale parapetului de înălțime, exită o zonă unde parapetul este mai înalt și zone unde parapetul este mai mic, spre zona de zi, bănuiesc, că este spre Mărășești, care rup puțin din, să zicem, monotonie, dinamizează și în același timp rămân cuminți. E o chestie pe care eu o numesc, nu știu, am ascultat un arhitect american care zicea că e factorul ”wow”. Și mi s-a părut că e un termen bun.

Și, acuma, de la un anumit nivel de experiență în proiectare și în creație de obiecte de arhitectură, rețeta asta a factorului ”wow” e intuitivă. Dar voiam să vă intreb pe voi în mod deosebit, de ce țineți voi cont în mod deosebit când vreți să scoateți ceva din anonimat? La nivel de volumetrie, de fațade.

DP: ”Wow” e mult spus, cred, sau wow-ul pe care îl cunosc eu, acum nu înțeleg exact factorul wow...

RN: Nu mă refer la chestii gen Calatrava. Pur și simplu la lucruri care sparg monotonia și dau o anumită eleganță, în sensul ăsta. Moderat, un wow moderat.

DP: Noi nu căutăm să fie neapărat ceva deosebit, nemaifăcut, ci pur și simplu încercăm să răspundem locului și condiționărilor care pot exista. Dar totuși printr-o arhitectură… cum să spun, normală. Nu căutăm spectaculosul cu orice preț, nici măcar în ce privește finisajele. Mai mult din într-adevăr raportul plin-gol și volumetrie. Și multe proiecte sunt rezultate de fapt ale locului. Sigur că alt arhitect ar fi făcut altfel, evident, dar nu sunt neapărat căutări de spectaculos sau de ieșire din anonimat.

RN: Cred că e bine că tu, Dragoș, ai pus punctul pe i, în sensul că nu-ți dorești o ieșire din anonimat cu orice preț, pentru că chiar în proximitatea acestei zone există și un bloc care are o volumetrie mai tumultoasă. Are niște sublinieri ale golurilor care să scoată în evidență, paleta cromatică e un pic mai contrastantă, au și roșu au și verde.

DP: Acolo vorbim de calitatea arhitecturii, ca să zic, a arhiectului, și de o ușoară infracționalitate, că am impresia că nu are autorizație pentru turnul ăla înalt.

RN: Da, da. Și chiar nu funcționează, adică nu e ceva care să fie locuit în momentul de față.

DP: Pentru că nu are autorizație sau nu o să aibă niciodată.

RN: Să înțeleg că, practic, la voi în procesul creativ strădania se îndreaptă către cum să respecți locul, cum să creezi linii de forță, probabil, ale fațadelor? Nu vreau să proiectez eu modul în care înțeleg eu și de-asta am pus întrebarea.

DP: Depinde de loc, de program.

RN: Deci locul dictează în principal? Locul și programul?

RH: Nu avem niciun fel de secret, ingredient aprioric. Fiecare proiect când îi vine rândul și ajungem la zona asta de concept, ne gândim, discutăm, facem ca toată lumea, nu facem nimic neobișnuit. Și, sigur, există și influența avizelor, că uneori intervin și constrângeri. Mai sunt și beneficiarii, care au și ei punctul lor de vedere. Și ne chinuim să facem lucrurile așa cum ne pricem noi mai bine ținând cont de toate...

RN: De constrângeri...

RH: Da.

RN: Apropo de această fațadă și de volumetrie, ne este cunoscut și de la teoria arhitecturii din școală și de la istoria arhitecturii că orice obiect de arhitectură, inclusiv exemple din categoria Turnului Eiffel, este oarecum discutabil în faza în care societatea îl percepe ca nou. Ulterior obiectele de arhitectură care au un studiu serios în spatele concepției finale devin familiare pentru societate, care se obișnuiește cu ele, și ajung să fie acceptate. Iar o parte dintre ele chiar ajung landmark-uri. Care este povestea aducerii la viață a Casei Nanu Muscel din Piața Romană? Înțeleg că acum este acolo în extinderea pe care ați făcut-o voi, bineînțeles, la pachet cu partea de renovare a casei vechi, există un muzeu al Academiei de Studii Economice.

RH: Da… Povestea e foarte lungă, de fapt, Proiectul ăsta a început în 2004. Deci sunt aproape 20 de ani. Și spre deosebire de tot felul de lucruri care au circulat în spațiul public neverificate, și mă refer aici la tot felul de pagini de Facebook care au atacat fără să se deranjeze să trimită un e-mail sau să sune. În fond numărul de telefon era pe tabla aia de cel puțin zece ani… Au ales în schimb să spună tot felul de minciuni și lucruri neadevărate. Au atacat proiectul sub toate formele. În primul rând, beneficiarii inițiali au fost persoane fizice.

RN: Oarecum moștenitorii vechilor proprietari.

RH: Da. Au recuperat terenul, care era evaluat la un anumit preț. Întâmplător, cei doi erau arhitecți români stabiliți în străinătate. Au avut o temă, pe care au considerat-o să fie foarte generală. Au zis să se potrivească în timp către alte destinații, adică să fie flexibil. Și ca orice om normal, au solicitat un certificat de urbanism, pe care l-au primit. Au fost foarte multe avize de luat, vreo 27, motiv pentru care am avut 2 ani și jumătate de luat avize. Acest proiect a fost autorizat în 2007, după care cei doi proprietari au vândut către o firmă privată.

RN: Împreună cu autorizația...

RH: Împreună cu autorizația, da. Ei s-au apucat de construit într-unmoment dificil, a fost criza aia din 2008. Banii pe care i-au dat ei pe teren și pe construcție, mă rog, pe ce-au cumpărat atunci, au fost banii băncilor. Băncile au venit imediat în 2008-2009 să ceară banii înapoi, așa încât ei au ajuns în faliment. Au fost executați silit.

RN: Probabil că și-a schimbat proprietarul

DP: Proprietarul a fost banca până…

RH: Și la licitație a cumpărat ASE-ul. Așa a ajuns ASE-ul. În 2013. Deci, iată, au trecut aproape zece ani din momentul în care au început discuțiile despre acest proiect până când a ajuns ASE-ul proprietar. ASE-ul luând un proiect autorizat a mers mai departe absolut legal.

RN: Pentru extindere.

RH: Au făcut toate procesele necesare, tot felul de autorizații pentru finalizarea lucrărilor, licitații...

DP: Între timp casa Nanu Muscel a fost...

RH: A fost declarată monument. Ea la început nu era.

RN: Deci a fost încadrată în…

RH: În 2013. Au început lucrările, după care au fost foarte multe procese, de tot felul. ONG-uri, vecini care erau supărați că apare această construcție și că le ia lumina, mă rog. Toate procesele au fost câțtigate până la urmă de ASE. În final, în perioada guvernului Ciolos, a apărut ministrul Vlad Alexandrescu…

RN: Asta în 2016, nu?

RH: În 2017. Și a făcut un mic circ mediatic acolo. S-a filmat în fața construcției spunând că el cu pieptul lui de oțel a oprit buldozerele care demolau casa. Astea-s filmări care există, au apărut la știri atunci. De fapt, casa, tocmai se termina la partea superioară consolidarea, casa era consolidată, nici nu se punea problema să fie demolată...

DP: Între timp s-a luat și autorizația pentru că fiind monument a trebuit să facem altă autorizație doar pentru casa Nanu Muscel.

RN: Asta voiam să vă și mai întreb, pentru că dat fiind faptul că autorizația undeva în 2007.

DP: S-a mai prelungit.

RN: S-a prelungit.

RH: Au fost autorizații pentru finalizarea lucrărilor. Lucrurile astea sunt...

RN: Sunt cotidiene uneori în situații dintr-astea…

DP: Dar toate făcute în termen.

RH: Și ulterior au fost procese cu Inspectoratul de Stat în Construcții și cu Ministerul Culturii ca să dea drumul din nou la lucrări. În final ASE a câștigat toate aceste procese și lucrările au putut fi reluate. Și au fost reluate în 2019, cred, și s-au finalizat anul ăsta. Deci asta e povestea pe scurt. Ei, sigur, că au încercat să facă anumite modificări. Le-am explicat că în ceea ce privește exteriorul nici nu se poate pune problema în cadrul autorizației existente, iar la interior, doar mici pereți de gips carton, chestii neesențiale pe care au vrut să le schimbe pentru noua lor schemă de funcționare. Și în final în casa veche au ales să facă acest muzeu al ASE-ului.

RN: Deci în casa veche e muzeul și în extinderea de sticlă este ce?

RH: O să fie birourile lor, departamente, birouri pentru profesori, spații pentru doctorate. Există și spații publice, sigur, holul ăla central de la intrare, o cafenea la subsol.

DP: Și o să aibă și conexiune cu corpul vechi.

RN: Deci până la urmă, dacă au cafenea la subsol, zona se poate folosi, adică pot să merg să vizitez, să beau o cafea.

DP: Sigur, acum așa am gândit-o noi.

RN: E într-un circuit semi public.

RH: Da.

DP: Cum o să opereze ei, nu știm.

RH: Vom vedea.

DP: Bun. Iar în ce privește, că de fapt asta e mai important pentru noi ca arhitecți, soluția contestată de unii, sau contestabilă, cu acea fațadă.

RN: Până la urmă au fost niște discuții care spuneau, domne dacă frontul era oarecum circular în jurul intersecției de la ASE se spunea că ar nega oarecum partea de circulare.

RH: Noi am stat și ne-am gândit foarte mult laproiectul ăsta la vremea respectivă. Am făcut desfășurări, evident, am constatat că piața asta nu-i deloc unitară. Sigur, dacă ne uităm pe Google Maps pare rotundă, dar toate clădirile alea de acolo au forme diferite, sunt în stiluri diferite.

RN: Casa Mincu e în stil diferit de, să zicem, clădirea cu reclama cu Coca-Cola…

DP: Mincu, casa Petrașcu, blocurile înalte, Coca-Cola aia care e sinistră. Adică, nu prea are, așa,o circularitate decât în creierul nostru sau al unora și uitându-te pe plan, că vezi că e un cerc. Dar de fapt, dacă stai în mijlocul pieței și te uiți de jur împrejur, nu simți, nu e ca la Paris sau știu eu ce alte piețe unde simți circularitatea spațiului.

RH: Și unitatea.

DP: Și unitatea. Și înălțimea contează...

RN: Deci, practic, voi spuneți că nefiind circulară de facto și la nivel de senzație nu ar fi ceva atât de disonant dacă vii cu ...

DP: Nu. Și mai ales că este și în caracterul Bucureștiului. Adică, Bucureștiul nu e oraș de cornișă. Nici centrul nu e.

RN: Există fragmente de fronturi…

RH: Piața asta este foarte eterogenă, era și înainte și noi nu am afectat în vreun fel această caracteristică care din punctul meu de vedere nici nu este nocivă.

DP: Și colac peste pupăză, mai era și calcanul acela care e prezent de 100 de ani acolo și care e foarte frumos, dar, cum spuneai, lumea s-a obișnuit cu calcanul...

RN: Mie îmi spunea tot așa un arhitect mai în vârstă, domne acolo era o zonă minerală. Ei au venit cu sticlă în zonă.

DP: Asta-i altă discuție, cu finisajele.

RH: Era minerală și ”polistirenială”. De fapt, calcanul a fost placat cu polistiren. Noi am avut acolo câteva principii, cele mai importante principii care au condus la condus la configurarea acestei soluții. În primul rând, am tratat casa aia veche, am vrut s-o păstrăm și s-o punem în valoare. Ăsta a fost primul lucru. Ea nu era monument atunci, deci a fost clasată în 2013. Puteam să o demolăm.

RN: Cât timp a durat perioada de clasare, de curiozitate?

RH: Nu știu. Oricum, a fost făcută ilegal. Proprietarul a fost înștiințat că casa lui i-a fost clasată. De către cine?

RN: De către minister, bănuiesc.

DP: Da, dar legea spune că trebuie acordul și al proprietarului.

RH: Se pleacă de la proprietar. De data asta nu a fost respectat acest lucru. Deci ăsta a fost primul principiu, să păstrăm cumva casa aia și să o consolidăm. De-aia și autorizația asta se și numește restaurare, consolidare și extindere. Ăsta este numele autorizației.

RN: Casa, chiar voiam să vorbesc despre lucrul ăsta, ea a fost readusă la viață, pentru că era ruină și putea să reprezinte un pericol până la urmă.

RH: Dar dincolo de chestia asta, puteam s-o demolăm, puteam să-i facem orice. Am ales să o restaurăm, asta a fost alegerea noastră principală. În al doilea rând, al doilea principiu pe car el-am avut în minte, să producem un ecran, o clădire care să acopere calcanul ăla existent foarte mare. De acolo a rezultat înălțimea Deci, a fost ridicare topometrică, s-au stabilit niște parametri, niște cote și noi a trebuit să intrăm în acele cote. Ăsta a fost criteriul doi, înălțimea obiectului.

RN: Ca un fel de ecran să astupe ceva ce ați considerat că nu este dezirabil vizual.

RH: Calcanul ăla, indiferent de ce zice oricine, era extrem de prezent, era extrem de mare și era chior, era urât.

DP: ASE-ul arată ca o clădire neterminată. E cupola foarte frumoasă și în partea cealaltă n-a vrut să vândă doctorul Nanu Muscel și atunci au tăiat.

RH: Ăsta era un calcan de peste 1.000 de metri pătrați. Era imens, era foarte greu de întreținut, avea și niște curți de lumină pe acolo care sunt neglijate și în momentul de față, dar acuma sunt ascunse. AL treilea principiu pe care l-am avut în minte: casa de la nr. 8 este monument de arhitectură, era dintotdeauna. Cea de pe colț, care, mai nou, a fost și ea cumpărată de ASE. Acea casă are niște turle și am vrut să asigurăm în spate un ecran cât mai neutru. Asta a fost o altă intenție...

RN: Ca s-o puneți în valoare volumetric.

RH: Da. Și ecranul ăsta neutru – acum, evident, fiind vorba de o clădire de birouri, am ales sticla, nu ne temem de sticlă, sticla e un material de construcție. E o prostie, nu putem privi dogmatic materialele de construcție, monștri de sticlă și beton și tot felul de alte prostii pe care le spun unii și alții. Am ales acest material, am ales o sticlă specială, sticla care are calitățile astea de protecție.

DP: Antisolare.

RH: Da. Are o plasă de cupru înăuntru. Este un material pe care noi l-am văzut prima dată la un proiect al lui David Chipperfield în Statele Unite, după-aia am văzut că și Koolhaas a făcut tot în Statele Unite un centru cultural cu materialul ăsta. Ne-am dus la Munchen, am căutat furnizorul acestui material, am văzut și alte proiecte făcute de ei, care sunt toate foarte spectaculoase și ni s-a părut foarte în regulă acest material. Curpul este o culoare care este greu de menținut natural pentru că oxidează. Dar această sticlă prinde într-un sandvici, practic, și culoarea rămâne nealterată. El are tot felul de calități plastice pentru că în funcție de...  

RN: Deci e ca un fel de cupru glazurat...

RH: ...de poziția soarelui își schimbă mereu culoarea. Deci e foarte interesant și din punctul meu de vedere este o sticlă absolut extraordinară. Al patrulea principiu pe care l-am avut în minte, în toate variantele pe care le-am făcut – pentru că noi la Cultură am fost timp de șase luni cu multe variante, asta a fost până la urmă.

RN: Varianta care a câștigat...

RH: Varianta care a fost acceptată de Comisia de Cultură. Așa cum spunea Dragoș, ASE-ul a construit la 15 ani după casa doctorului și se gândea că o să-l cumpere, o să-l demoleze și-și continuă palatul cu ASE până la colț.

RN: Deci intenția lor era să... am înțeles, să degajeze terenul.

RH: Și au și purtat negocieri. Doctorul nu a vrut să vândă, așa încât a rămas acolo o fractură și ăsta a fost pentru noi probabil cel mai greu lucru de făcut. Cum să facem un proiect care să se acordeze cu ceea ce există, cu această diferență de scară, de volum, de înălțime, de orice.

RN: Deci trebuia să mediați, oarecum, între clădirea ASE-ului și casa Nanu-Muscel care era mică…

RH: Bineînțeles. În viziunea inițială a ASE-ului, proiectul ar fi continuat cu același ritm, cu coloane, la aceeași înălțime, cu aceeași cornișă și în capătul ăstalalt ar fi avut o altă cupolă. E, atunci ne-am gândit, hai să facem ceva care să echilibreze acea cupolă, să-i dăm un semnal, să facem un fel de final al acestui ansamblu astfel încât să fie echilibrat. Și așa a apărut colțul ală de sticlă. Sigur că el e foarte dinamic.

RN: Deci în ideea inițială trebuia să apară și o cupolă deasupra ecranului din sticlă.

RH: Nu, ideile ASE-ului din 1928.

RN: Am înțeles, cele vechi.

RH: Așa se gândeau ei, că o să demoleze casa asta.

RN: Cum a fost la Palatul Universul, care este jumătate…

DP: S-a întâmplat același lucru, nu, s-a demolat prima tipografie.

RH: Dar n-au reușit să demoleze pentru că doctorul n-a vrut să vândă. Deci așa s-a ajuns, astea sunt principalele patrul lucruri pe care le-am avut în minte.

RN: Deci prima dată a fost așa, ca să recapitulăm, că mi se pare interesant de subliniat. Prima dată a fost menținerea integrală a casei, care are o oarecare valoare ambientală; principiul al doilea era ascunderea cancanului care avea în jur de 1.000 de metri pătrați; principiul al treilea folosirea unui material nobil ca proiecție pentru protecție pentru casa de colț...

RH: Și unitar...

RN: Și unitar. Și principiul al patrulea...

RH: Accentul.

RN: Accentul, da.

RH: Mulți arhitecți ar fi făcut alte soluții acolo. Și poate toate ar fi fost discutate, disputate etc.

DP: Dar prea multe variante n-au fost. Adică, nu e volumetria, că puteam să facem altfel. E aproape rezultată din și forma lotului, și păstrarea casei.

RN: Din condiționări.

DP: Din condiționări. Noi am încercat ceva și mai rău, să zicem, la început, să preluăm cornișa ASE-ului curb, cumva peste casa asta. Dar părea prea agresiv pentru casă…

RN: Cred nu s-ar fi putut, pentru că terenul o ia oarecum perpendicular.

DP: ...adică să iasă o arhitectură asemănătoare cu cea a domnului Dan Marin...

RN: Din Piața Revoluției.

DP: Dar părea puțin prea mult. Până la urmă, și cu Ministerul Culturii, am rămas pe varianta asta.

RH: Așa. Acum, Piața Romană evident că are mai multe planuri. E stupid să discutăm doar de rândul întâi. Noi dacă stăm în Piața Romană și ne uităm de jur împrejur o să vedem că sunt clădiri foarte prezente care sunt în rândul doi, planul doi, și planul trei. Hai să ne uităm la Hotelul Sheraton, care este mai înalt de fapt  din mijlocul pieței decât orice altă clădire din rândul întâi. E foarte prezent, deși nu e acolo.

RN: Privit dinspre Casa Mincu?

RH: Dinspre centrul pieței.

DP: E eterogen totul.

RN: Sunt multe lucruri discutabile din punctul de vedere al vremurilor de referință. Adică situația în care, să zicem, permiți o chestie și altă chestie nu vrei s-o permiți. Care ar fi motivul pentru care nu o permiți și dacă argumentele arhitecților pentru a proceda în felul ăsta sunt acceptate sau nu de specialiști. Pentru că asta e foarte relevant. Pentru că societatea în timp se obișnuiește sau nu se obișnuiește.

Bun. Interesant, mă bucur că am aflat treaba asta. Acuma, voi ați avut în cei de la ASE un client cu care ați colaborat, pentru că ați menținut legătura chiar în situațiile dificile ale schimbării statului legal al casei Nanu-Muscel, iar pentru că a fost clasată lucrurile s-au schimbat, s-au schimbat proprietarii. Mi-ați putea povesti cum ați refuzat un client și pe ce baze? Normal, fără nume. Adică, dacă ați avut la un moment dat senzația asta, domne, noi nu ne-am putea înțelege să facem ceva la standardele noastre împreună. Pentru că e foarte important ca și societatea să înțeleagă, arhitecții nu sunt simpli executanți, au personalități, au o anumită filozofie a profesiei în spate și când abordează un lucru, lucrul ăsta se poate face cu concursul beneficiarului într-o situație în care există o oarecare afinitate și un oarecare dialog posibil. Ați avut genul ăsta de situație, în care să refuzați?

DP: Eu, sincer, nu-mi aduc aminte așa chiar franc să-i zic unuia, îmi pare rău nu putem colabora, pentru că nu e nici stilul meu, și nici al nostru în general, dacă e un proiect oricât de complicat sau oricât de, cum să spun, ar vrea clientul să obțină maximul. Dacă respectăm legea, adică nu depășim ilegal, știu eu, ce fac mulți investitori și facem o arhitectură de calitate cât ne duce, cât putem, atunci de ce să refuzi omul? Chiar dacă e un personaj...

RN: Chiar dacă e unul, să zicem, insistent și care spune, lasă domne că mă descurc eu și trecem și de primărie…

DP: Nu, dar facem chestii de genul ăsta. Și mai sunt poate cazuri în care chiar ni se părea că nici nu ne reprezintă, nici nu așa și atunci poate îi ofeream un preț suficient de mare ca să nu ne mai așa. Dar nu am avut cazuri așa directe.

RN: Adică n-au fost animozități…

DP: Animozități au mai fost ulterior, mai pot apărea. Dar eu nu-mi aduc aminte.

RH: De fapt, majoritatea celor care au venit la noi la birou cam știau ce fel de arhitectură făceam. În primul rând. În al doilea rând, aici sunt două aspecte: o dată e ăsta de legalitate, unii voiau să forțeze, hai, domne, că facem, și acolo niciodată nu am dat curs. Și mai e un aspect, să zicem așa, legat de design.

DP: Da, să fie cu coloane... 

RN: Ceva frumos...

DP: Ceva frumos!

RH: Mai era o situație în care clientul voia un anumit material, anumite lucruri și ne împingea într-o zonă de redesenare și făceam și negociam. Dar în general n-am făcut nimic de care să ne fie jenă. Adică, să facem compromisuri. Am făcut, sigur, oricine cred că a făcut compromisuri până la un anumit punct.

RN: Dar și aici compromisurile se întrerup în punctul în care nu te mai simți reprezentat din punctul de vedere al sistemului propriu de valori.

RH: După-aia au mai fost situații în care s-au întrerup colaborările, dar din motive practice, n-au mai avut bani sau a fost o situație juridică. S-au mai întâmplat și chestii de genul ăsta.

RN: Acum, fiecare arhitect are o părere proprie foarte bine fundamentată despre ce este arhitectura. Unii verbalizează mai mult definițiile, alții se abțin. Voi cum ați explica cuiva din afara profesiei, mai ales dată fiind experiența pe care o aveți în câmpul meseriei, unei persoane dispuse să asculte ce este și ce nu este arhitectura?

DP: Aici ar fi bun citatul ăla din Vacchini, a scris Ștefan Simion o carte despre Vacchini. Și la un moment dat, Vacchini cu un client, nu știu ce vorbea, și îi zice că arhitectura e inutilă, după ce toate cerințele funcționale, totul e rezolvat, vine și arhitectura, care e inutilă, adică n-are utilitate…

RN: Ca un fel de liant care le pune pe toate astea laolaltă și atât?

DP: Nu, e o artă. Adică, după ce funcționează mașina sau ceva, cineva trebuie să-i dea o formă.

RH: Da, discuții pe tema asta au tot fost. Și arhitectura modernă de la început a fost marcată de discuțiile astea. Le Corbusier, de exemplu, cu cei care gândeau la fel ca el, a fost acuzat că e funcționalist, că arhitectura e lipsită de expresie. Cu toate astea, și el a avut la primele congrese se arhitectură, a avut mulți...

RN: Detractori, da.

RH: Printre ceilalți arhitecți, inamici. Mă gândesc la Hans Scharoun care făcea o arhitectură mai fluidă, mai interesantă poate, mai ancorată în context și îl critica pe Le Corbusier pentru că este prea funcționalist și, de fapt, unde-i arhitectura, dacă totul e funcțiune, dacă-i mașina de locuit. Și cu toate astea Le Corbusier a făcut niște proiecte absolut senzaționale, chiar dacă unii nu-l apreciază. Și în ziua de astăzi sunt mulți care-l contestă, dar Vila Savoye e un masterpiece.

RN: E o capodoperă. Chiar el spunea că arhitectura e jocul savant al formelor sub lumină. Deci, oarecum, funcționalismul lui era un instrument, dar nu neglija expresia funcționalismului.

RH: Da. După-aia erau generații întregi care erau foarte preocupate de latura socială a arhitecturii, apropo și de locuințe colective. Alții... Mies van der Rohe nu era deloc sensibil la lucrurile astea. Pentru el conta foarte mult, să zicem, frumusețea casei, obiectului pe care îl producea. Nu era sensibil la frământările societății, că nu sunt destule apartamente, că oamenii sunt săraci...

RN: Dar nici să le rezolvi pe toate într-un birou de proiectare.

RH: Nici nu-și propunea. Nici nu-l interesa deloc zona asta.

RN: Și cu toate astea, Lake Shore Drive este o construcție deosebită care în mod indirect, era discuția aia la un moment dat, că, în momentul în care și-au pus perdeluțe în blocurile alea de sticlă, perdeluțele alea fiind colorate au creat un fel de model din ăsta care avea farmec și oarecum înfrumuseța toată zona, oarecum domolea din răceala aia, să zicem, sticlă și metal și era ceva foarte accesibil vizual și emoțional pentru societate. Și apartementele din interior sunt deosebite.

RH: Mi-aduc aminte acum și de un alt exemplu, un proiect făcut de Le Corbusier, un centru de refugiați de la Paris, cu fața de sticlă pe sud, fără niciun fel de sistem de protecție solară. După un an de zile au apărut tot felul de folii puse în geam, că ăia nu suportau căldura vara. El era un personaj destul de dogmatic, așa, dar cu toate astea a înțeles că e o problemă acolo și a acceptat un brise soleil, l-a și inventat, de fapt. După aceia și-a pus problema asta în mod activ. Lovindu-se concret de situația asta...

RN: După-aia a studiat ca să poată să propună pentru următoarele.

RH: Și a devenit mai preocupat de chestiile astea, da.

RN: Am văzut, la un moment dat, am avut o călătorie în Japonia și am văzut niște lucrări de-ale lui Ando, că îmi place în mod deosebit, și am văzut clădirea cu apartamentele, se numește Rokko Apartments, parcă 74, 78, dacă nu mă-nșel, și ele sunt, știți că sunt sprijinite de-o stâncă. Ei, în momentul în care urci scara, casa scării, dată fiind clima lor, care este destul de umedă și caldă, poate să-ți dea disconfort termic, mai ales dacă ești european din zona temperată ca noi, ei sunt obișnuiți acolo. Ei, dacă urci pe scara aia, scara nu este închisă, cum e la noi, și la ei de obicei casele scărilor sunt cursive deschise. Urci pe scara aia și de la etajele de deasupra vezi pe terasele de jos, adică fiecare vecin de deasupra vede pe o terasă care iese de sub el. Lucrul ăsta din punctul de vedere al românilor sau, să zicem, al occidentalilor, nu știu cât ar fi de acceptabil. Dar ei, în cultura lor este ceva care le spune chiar dacă vezi la vecinul în curte nu te uiți la vecinul în curte. Adică e o chestie care ține de integritatea ta de om ca atenția ta să se oprească și vizual și auditiv unde se termină proprietatea ta și mai departe asta e.

Bun, păi dacă tot am vorbit de partea asta de alte culturi, care e orașul din lume preferat al fiecăruia dintre voi? Cele care v-au lăsat cea mai puternică impresie? În afară de București, evident.

DP: Da, eu voiam să spun de București. Că în rest nu prea am văzut, așa. Adică am fost în mai multe orașe, dar nu pot să spun că e unul mai frumos ca altul. Putem alege între ele, dar nu pot să spun că unule e mai... De exemplu, poate e mai frumos la Amsterdam decât la Rotterdam. Dar depinde și din ce punct de vedere. Nu știu, Remus, el a mai umblat.

RH: Aici este și o frustrare, sunt foarte multe locuri pe care aș vrea să le văd, dar nu am ajuns acolo. Deci răspunsul meu poate fi limitat la experiența pe care am trăit-o. Eu am o preferință în general către orașele mai degrabă mediteraneene, față de cele nordice.

RN: Sunt mai solare, așa...

RH: Da, întotdeauna mi-au plăcut orașele astea. În al doilea rând, îmi plac mai mult orașele mai mici decât astea mari. Dacă stau să mă gândesc la un oraș care mi-a plăcut foarte mult pot să spun că Bologna, de exemplu, este un asemenea oraș. Dar și aici, și în alte locuri caut mai degrabă arhitectura medievală. Ăsta este ceea ce mă atrage ca un magnet pe mine. Caut asta în fiecare oraș în care mă duc și un oraș care nu are arhitectură foarte veche nu mă interesează. De exemplu, dacă cineva, poate dacă mi-ar oferi gratis o excursie la Sankt Petesburg m-aș duce, altfel nu, știind că este un oraș construit la 1800-1900.

DP: Sau la Dubai...

RH: Sau Dubai, nu mă interesează absolut deloc.

RH: Mi se pare interesant faptul că, de fapt, orașul, dacă cineva mi-ar oferi acum această șansă să cumpăr o casă oriunde în lume în afară de România, cred că aș alege o casă în Lucca. Lucca este un oraș în care nici nu mi-am propus să mă duc, am ajuns acolo întâmplător și mi-a plăcut foarte mult. Este un oraș absolut excepțional în care mi-ar plăcea să trăiesc.

RN: Uite, ca să punem o întrebare mai simplistă, așa. De ce să investești mai mult în casă decât în mașină sau de ce să nu. O să ziceți acum ambii mi-am luat mașini mai scumpe decât casa.

DP: Nu, eu n-aș investi în mașină never ever, decât să fiu Țiriac și să cumpăr mașini de-acum 50 de ani, 100 de ani.

RH: Țin de resorturi diferite, locuirea este importantă pentru că acolo petreci cel mai mult timp, stai. Mașina e un mijloc de transport, dar în același timp este ca și fațada casei un mod de a te remarca, de a ieși în evidență, de a poate compensa social.

RN: Anumite frustrări pe care le ai...

RH: Da. Mă gândesc întotdeauna în trafic când văd niște mașini din astea. Ei tot cu 5 km pe oră merg, ca și mine, în trafic, am o mașină veche de 15 ani, nu asta e problema. Dar văd niște mașini care probabil costă 200-250 de mii de euro. Nici nu vorbesc de Lamborghini sau Ferrari, mai sunt și din astea. Sigur că sunt cazuri și cazuri, sunt oameni care au o situație, și le permit și nu e nicio problemă să ai șapte mașini. Dar sunt foarte mulți oameni care într-adevăr își cumpără mașini mai scumpe decât locuințele în care stau. Cred că ei au o mare problemă.

RN: E o problemă de valori.

RH: Da. Pentru ei este foarte important să încerce să epateze, să afișeze un statut social pe care de fapt nu-l dețin, dar e o mistificare până la urmă. Am fost șocat când am prin Franța, am fost de multe ori în Franța, și când eram student, aveau niște mașinuțe mititele. Sau în Italia…

DP: Și Grecia. Au o modestie, așa...

RH: Firească. Dar asta se vede și în case. Case foarte mari care se fac în zona Iancu Nicolae. Niște case de 1.000 de metri pătrați… Am avut și noi un client odată, ne-a cerut să facem o casă mare. Am făcut niște schițe… Livingul cât are? Și zic, 70 de metri pătrați. Ăsta nu e mare. Un living mare, domnul arhitect, să vă spun ceva, un living mare înseamnă 400 de metri pătrați. Mie așa să-mi faceți. Și așa i-am făcut.

DP: Bine, acuma lucram la o casă de 1.000 de metri pătrați.

RH: Și am mai avut odată o situație, un client care...

RN: Mă rog, 1.000 de metri pătrați e ceva, dar un living doar de 400 de metri pătrați...

RH: Nu ne-a zis că un dormitor, că noi am făcut dormitoare de 4 metri pe cinci, 20 de metri pătrați. Ce-i asta, păi, n-am loc aicea. Zic, da, dar mai există dressing, mai e baia matrimonială, e o suită în ansamblu acolo. Nu, domne, să știți de la mine, dormitor care să fie sub 50 de metri pătrați nu se face, domne.

DP: (...) Coridor pentru cameră, tot așa. Nu mai faceți sun 2 metri lățime un coridor. OK.

RH: Sau WC-ul la muzeul ăla olimpic, a trebuit să punem la fiecare nivel, Muzeele n-au WC chiar peste tot...

RN: Chiar remarcam La Maison, care e în Franța, e vechiul templu roman și lângă este construcția asta făcută, e arhitectură contemporană. E un paralelipiped foarte elegant și toalete sunt una jos la subsol și una mică sus. Exact ca la Cărturești Carusel. De ce-ai avea nevoie de mai multe? Nu e local de alimentație publică, după mine. Plus că normele nu cer la muzee atât de multe.

Bun. Deci ar mai fi o singură întrebare dintre cele pe care le am aici în lista mea. Cât durează un proiect, între momentul primei strângeri de mână cu clientul și cel al predării dosarului de detalii de execuție. Pentru că, da, e important să ai și așa ceva dacă vrei să-ți iasă ca în poze.

DP: Păi, depinde.

RH: Partea de concept, care-i foarte greu de cuantificat, poți să ai o idee foarte bună foarte repede sau nu și te poți învârti.

RN: Și te poate chinui câteva săptămâni.

RH: Dar, oricum, partea de concepte poate să dureze câteva săptămâni. Două luni, să zicem. Partea de avizare depinde foarte mult. Am avut situații, cred că cele mai rapide situații în care am reușit să luăm o autorizație de construcție, în realitate se duc spre un an. Opt luni, nouă luni, un an. Au fost situații când am stat și doi ani, și trei ani. De exemplu, am stat la Voluntari, pentru o extindere, omul voia să-și facă o bucătărie în altă parte, o extindere a unei case de locuit, am stat trei ani ca să luăm acea autorizație de construcție.

RN: Era în zonă de protecție?

RH: Nu. Pur și simplu, asta este administrația publică.

DP: Și autorizațiile astea sau avizele nu te pot lăsa să finalizezi proiectul, că mai trebuie să modifici ceva, apropo de predarea detaliilor de execuție, abia după ce se obține autorizația. Fel de fel de legi și modificări ale proiectului. Nu mai vorbim de PUD, PUZ…

RH: O, dacă intervin și astea, atunci e moartea proiectului.

RN: Moartea pasiunii...

RH: Dar am avut și situații invers, când am luat autorizația.

RN: Dar sub 1 an în principiu nu.

DP: Nu, pot să fie și 2 luni sau 1 lună, dacă nu e în București, sectorul 1, primăria Capitalei sau în alte orașe, vezi Sinaia.

RN: Deci provincia merge puțin mai ușor.

DP: În provincie, depinde, o casă mai pe la țară sau o chestie mai simplă se poate obține și într-o săptămână dacă ai documentația completă.

RN: Da, cred că până la urmă e cum ați zis și voi, răspunsul cel mai corect e depinde. Depinde de noroc, de capacitatea de colaborare probabil a persoanelor din administrația publică.

RH: Da, acum sunt și situații în care unii clienți vor mai mult decât permite terenul ăla, vor prea și ăla e foarte greu sau imposibil de autorizat și cu toate astea ei insită foarte mult și noi încercăm să facem, să obținem maximum din ce se poate obține. Și ăsta poate să fie un drum înfundat.

DP: Nu mai zic, sunt unii care cumpără terenuri fără să știe dacă sunt construibile, sau trece un cablu de înaltă tensiune...

RN: Nu se mai poartă studiile de fezabilitate...

DP: Sau un PUZ care prevede acolo expropriere de jumate din teren și nu ai ce să mai construiești. Sau întâmplat cazuri când oamenii au cumpărat teren și nu prea erau...

RN:Da, ăsta ar fi un bun motiv să subliniem cât este de important să discuți cu un arhitect, cu un urbanist înainte să cumperi un teren, pentru că poate să existe situații, am întâlnit una de curând, cineva a cumpărat un teren în centrul unui oraș de provincie foarte scump. Ca să-și scoată investiția trebuia să facă foarte multe etaje, ceea ce depășea permisiunile…

DP: Nu-i ieșeau calculele.

RN: Da, nu-i ieșeau calculele și atunci a început să preseze ca să facă un PUZ să scoată nivelul respectiv de înălțime pentru că altminteri nu-și scotea profitul, Domne, dar nu puteai să-ți faci calculul înainte?

Mersi mult că ați venit, Remus și Dragoș! Mi-a făcut mare plăcere să discut cu voi, mai ales că avem o istorie împreună în care, am mai zis-o și o zic de câte ori este nevoie, chiar am avut multe de învățat lucrând la voi. Am intrat în contact cu proiecte interesante și mă bucur să văd că există nevoia asta și conduita prin intermediul cărora va străduiți să mențineți un standard al vostru care vă caracterizat de-a lungul timpului. Felicitări pentru asta și mi-ar face plăcere să mai continuăm discuția asta la un moment dat.

Pentru mai multe informații despre activitatea biroului de arhitectură Graphic Studio, vizitați www.graphicstudio.ro.