Abilitati de constructor: inginerii lumii acvatice
Castori, caracatite, pesti-constructori, o serie de vietuitoare care stapanesc apa mai bine decat oamenii isi demonstreaza calitatile de ingineri si constructori. Inteligenta sau doar instinct? Cu siguranta ambele, iar daca mai exista oameni care se indoiesc ca alte fiinte au acelasi potential constructiv ca noi sau chiar ne depasesc in unele abilitati (noi nu avem opt brate, precum caracatitele), ar putea sa-si revizuiasca atitudinea. Ba chiar sa ia exemplu de la natura uimitoare din jur.
Castorii
Simpaticele mamifere acvatice sunt cele mai cunoscute pentru talentul lor de a face adevarate baraje naturale pe cursul apelor. Pot dobori copaci de dimensiuni incredibile pentru statura lor si isi folosestsc incisivii si labutele ca niste adevarate unelte, construind cu multa abilitate. Folosesc mediul adaptandu-l in functie de necesitatile de trai, ceea ce este o caracteristica uimitor de umana.
Din crengi, noroi, pietre si bete, un baraj construit de castori pe un curs de apa (de obicei ape repezi) are o rezistenta remarcabila. Scopul barajelor este unul clar definit: apa blocata astfel sa mai curga la vale se transforma intr-un mini lac de acumulare in care se aduna pestii, iar flora si fauna inconjuratoare sporeste gratie acumularii de apa. Aceasta devine o sursa de hrana vegetala pentru castori (care sunt strict vegetarieni).
Castorii mai sunt supranumiti si “inginerii animalelor”, deoarece fac o serie de constructii umitor de practice (pentru ei). De pilda, barajele pe care le realizeaza sunt un model de utilizare a materialelor naturale cu un scop precis. Rozand tulpina copacilor de pe marginea apei (muncesc in echipa, adesea in cuplu) fac ca arborii sa cada fix in directia dorita, perpendicular pe cursul apei. Ai crede ca doar trunchiul este de ajuns pentru a bloca apa, dar micile animale stiu ca nu este asa: lemnul se sprijina pe pietre iar sub acesta raman o serie de guri de scurgere care nu blocheaza de tot cursul. Prin urmare, constructia trebuie intarita cu alte crengi si pietre si lipita cu noroi pe post de mortar, care la randul lui este “armat” cu crengi subtiri, pentru a nu fi impastiat la vale. Uneori, barajele facute de castori pot atinge patru metri inaltime si chiar peste sase sute d emetri lungime!
Dar castorii nu construiesc doar baraje, ci si propriile casute: mici colibe din ramuri impletite, cu intrare, cu crengi intarite si ermetizate cu lut, la adapostul carora mananca, se odihnesc si isi usuca blanitele. Au chiar si paturi moi de frunze inauntru. Iar acestea seamana umitor cu colibele oamenilor de altadata. Castorii mai sapa si adevarate retele de canale, de mica adancime, pornind de pe malurile apei principale si creand o mica delta cu ajutorul lor. Pe aceste canale isi poarta materialele de constructii, plutind cu ele in dinti sau impingandu-le pea pa.
Chiar si pentru perimetrul pe care traiesc si vaneaza, folosesc niste “borne” cu care isi marcheaza teritoriul. Bornele sunt movilite facute din lut, pietris si castoreum – o substanta ureica pe care o secreta chiar ei. De altminteri, daca un alt castor le intra pe teritoriu, castorii nu mai au liniste pana nu-l elimina: renunta chiar si la mancare, facand din gasirea si gonirea intrusului o prioritate. Lucru care ii recomanda nu doar ca buni ingineri, ci si ca… luptatori de elita.
Caracatitele
Sunt unele dintre vietatile marine care si-ai demonstrat in numeroase randuri inteligenta (stiati ca o caracatita este una dintre putinele vietati de pe fata pamantului care se recunoaste pe ea insasi atunci cand i se pune o oglinda in fata?). Nu este de mirare deci ca sunt cabalile si sa-si adapteze mediul in functie de necesitati. Cele opt brate flexibile si puternice le sunt foarte de ajutor in prinderea si manipularea materialelor “de constructie”. Ele pot cara greutati chiar de douazeci de ori mai mari decat greutatea proprie. Facandu-si adaposturi in pesteri, ele cara pietre imense pentru a crea “usi” cu care s ablocheze intrarea sis a se puna la adapost de pradatori.
Atunci cand nu gasesc pesteri acvatice in care sa se poata adaposti, ele isi construiesc propriile adaposturi: din pietre si cochilii creeaza un zid de jur imprejurul lor si folosesc in loc de acoperis o piatra mai mare. Pe fundul marilor se pot gasi adevarate orase de caracatite, cu astfel de adposturi folosite in mod cotidian si construite laolalta, foarte aproape unul de celalalt.
Pestele constructor: ghidrinul
E un pestisor mic, de maxim doisprezece centimetri, care traieste in apele raurilor sau lacurilor, la mici adancimi. Partea cea mai fascinanta este ca studiile asupra lui arata ca pare sa isi gandeasca actiunile si sa invete de la ceilalti pestisori din rasa lui comportamentele cele maibune, prin observarea lor.
Ghidrinul traieste si la noi in tara (in lacurile de pe litoral sau la gurile Dunarii) si e singurul pestisor care isi construieste un cuib in adevaratul sens al cuvantului. El utilizeaza materiale din mediul inconjurator si isi foloseste capacitatea de a face asocieri.
Un ghidrin, desi nu are brate cum are caracatita, isi construieste “coliba” doar cu ajutorul gurii si corpului. Sarcina cade de fapt pe seama masculului. El stabileste locatia pe prundis, in zone de apa putin adanci, facand mai intai “fundatia” pentru aceasta: o groapa pe care o sapa luand nisip cu gura si ducandu-l mai departe de locul constructiei. Apoi se reintoarce si repeta procedura pana ajunge la adancimea si forma necesara cuibului. Dupa aceea, incepe sa aduca bucatele de plante si alge pe care le depune in groapa, pana face o gramajoara inalta, pe care incepe sa o “lucreze” ca pe un adapost: o strabate pentru a crea o intrare si o iesire cu ajutorul propriului corp si o batatoreste deasupra, alternand “procedurile de lucru” pentru a obtine mai multa rezistenta. Cand termina, incepe sa cheme “fetele” in vizita, iar daca are noroc si uneia ii place casa se poate spune ca a cucerit-o si caminul cu grija lucrat devine cuibul pentru viitorii urmasi. Dar casa nu este un adapost al iubirii, ci creata fix pentru puisori. Masculul o alunga pe mama din preajama, ramanand singur sa ingrijeasca icrele. El se ocupa de acest lucru cu multa responsabilitate, ventiland cuibul cu aripioarele, pana cand ouale eclozeaza.
