Se poate recondiționa parchetul vechi de un secol?
Numeroase locuințe și instituții din perioada interbelică, sau chiar mai vechi, au încă pardoselile originale realizate din parchet de stejar. În cadrul operațiunilor de modernizare se decide tot mai des înlocuirea lor – fie tot cu parchet, masiv sau stratificat, fie cu alte variante (PVC, linoleum, ceramică, mochetă etc.). Totuși, unele dintre pardoselile de lemn existente pot fi recondiționate și aduse la un grad de performanță satisfăcător pentru exigențele actuale.
Salvarea acestor suprafețe de parchet poate însemna cheltuieli mai mici pentru renovare, o intervenție mai puțin agresivă asupra structurilor existente și, în același timp, un plus de autenticitate pentru construcția respectivă, care ar păstra cât mai multe din elementele originale, în concordanță cu spiritul legislației conservării clădirilor monument istoric sau aflate în zone protejate. Dacă unele elemente de amenajare interioară nu mai pot fi recondiționate, se acceptă înlocuirea lor cu variante similare, dar... dacă este posibilă salvarea lor, de ce să nu o facem? Tehnicile și materialele actuale permit acest lucru. Oricum, dacă le înlocuim, este de preferat să găsim soluții care să nu facă notă discordantă cu restul amenajării.
Starea substructurii
Ca să luăm o decizie asupra viabilității recondiționării, trebuie să știm care este starea efectivă a pardoselii. Una dintre cele mai serioase probleme este de multe ori, de fapt, substructura acesteia. În clădirile vechi, întâlnim de regulă următoarea stratificație a sistemului de pardoseală:
- Planșeu din beton, cu diverse forme de armare;
- Grinzi din lemn așezate paralel, la distanțe diferite (între 40 și 100 cm);
- Dușumea oarbă bătută peste grinzi;
- Parchet fixat cu cuie.
Uneori, spațiul dintre grinzi era completat cu moloz sau alte materiale de umplutură, în scop fonoizolant și termoizolat. Acest adaos foarte eficient are și unele neajunsuri: încarcă structura planșeului și poate deveni un mediu propice de acumulare a umezelii. Aceasta este și principala problemă a sistemelor de pardoseli din lemn ale clădirilor vechi. De-a lungul deceniilor, apar inevitabil inundații mai mari sau mai mici, umeziri accidentale sau constante (în apropierea băilor, bucătăriilor sau balcoanelor), acumulări de umiditate sub formă de vapori. În consecință, substructurile suferă modificări dimensionale și chiar putrezesc; suprafața parchetului nu mai este la fel de plană și, pe alocuri, pare prăbușită. Chiar dacă parchetul arată încă decent, dedesubt lucrurile nu sunt deloc în regulă. Uneori, dacă decopertăm pardoseala, vedem că în profunzime lemnul s-a transformat într-o pulbere maro, din care nu mai putem identifica nici măcar unde au fost grinzile. Dușumeaua care este încă viabilă este susținută de moloz, dar aceasta nu înseamnă că este prea stabilă. Dacă umezeala și uzura au afectat și dușumeaua oarbă, atunci parchetul și-a pierdut definitiv stabilitatea și s-a prăbușit. O soluție poate fi demontarea parchetului și remontarea pe o substructură nouă sau peste planșeul la care s-a adăugat o șapă de egalizare, eventual una autonivelantă. Problema este că, la demontare, vor exista inevitabil pierderi, deoarece plăcile de parchet trebuie smulse efectiv din cuie, cu deteriorarea zonelor de nut și feder. În cadrul unor lucrări, se asumă aceste pierderi și, pe zonele rămase neacoperite, se fac completări cu alt tip de pardoseală, creându-se o delimitare vizuală a zonelor din cameră.
Provocările recondiționării
Parchetarii specializați în recondiționare evită în general lucrările în care substructura este compromisă, recomandând înlocuirea completă: eliminarea tuturor materialelor până la placa de beton, turnarea unusi sistem de șape și montaj de parchet nou. Puțini sunt cei dispuși să refacă substructura și să remonteze parchet de același tip. Oricum, această lucrare este atipică pentru parchetari și montatorii de pardoseli, care vin pe șantier doar atunci când trebuie aplicat stratul final. Un motiv al ezitării poate fi și faptul că este greu să găsești același model de parchet, de preferat provenit din recuperări (dezafectarea unor pardoseli vechi). Un parchet nou va avea, chiar și după șlefuire, o culoare diferită (mai deschisă), ceea ce nu este de dorit.
O provocare a recondiționării parchetului vechi este și starea stratului de uzură. Dacă privim o placă în secțiune, vedem că stratul de uzură poate fi luat în calcul doar până la porțiunea de nut și feder – doar până acolo se poate șlefui. Dacă șlefuim sub acest nivel, pardoseala nu va mai avea acel aspect dat de model și nici nu va mai fi stabilă, deoarece se intervine deja în zona unde sunt bătute cuiele. Parchetul vechi avea un strat de uzură destul de generos, de până la 7 mm, dar de-a lungul timpului acesta s-a redus simțitor, în urma rașchetărilor și uzurii. Dacă o rașchetare de tip vechi îndepărta 1 – 2 mm din stratul de uzură, în prezent șlefuirile cu materiale abrazive sunt mult mai puțin agresive (se elimină sub 1 mm). Acesta este un element care ne poate îndemna să începem o recondiționare, cu șanse reale de reușită. Șlefuirea trebuie să fie, așadar, cât mai fină, astfel încât să se elimine doar acel strat superficial zgâriat și impregnat nu murdărie. De asemenea, dat fiind faptul că suprafața nu mai este perfect plană, șlefuirea nu va mai fi uniformă, iar culoarea nu se va păstra aceeași peste tot, ca la un parchet nou - dar poate acesta este și farmecul pardoselii rezultate.
Pe măsura trecerii timpului, apar inevitabil și rosturi între plăci tot mai vizibile, deoarece lemnul se contractă în urma pierderii umidității. După șlefuire, aceste rosturi par și mai mari, deci trebuie chituite cu un produs care să asigure în același timp aderență, capacitate de a umple micile spații și un anumit grad de elasticitate. Să nu uităm că parchetul nu este o pardoseală rigidă și, atunci când este vechi, poate să scârțâie la pășire. În unele țări europene cu tradiție, unde montajul se face încă prin fixarea în cuie, scârțâitul este chiar o dovadă de autenticitate.
Plinta sau pervazul unui parchet vechi este greu de recuperat, în general, deoarece a fost afectată în timp atunci când au fost renovați pereții, sau în cadrul operațiunilor de întreținere. Prin urmare, este recomandabil să fie înlocuită cu una nouă, care va conferi suprafeței și un plus de rigoare geometrică, respectiv un aspect mai proaspăt.
Așa cum se recomandă în general, renovarea parchetului se face la finalul unei amenajări interioare – atunci când au fost finalizate toate lucrările de instalații sau de finisare a pereților. Cât despre faptul că vă asumați sau nu dificultățile unei asemenea lucrări... este strict decizia dumneavoastră. Nu este deloc o operațiune simplă și, ca în orice lucrare de renovare, știi de unde începi, dar este greu să prevezi cum și când se va finaliza.
