Renovarea propusa pentru muzeul din satul Ditchling
Ditchling, un satuc traditional din districtul Lewes - East Sussex in care s-a realizat seria de documentare „A Very English Village” nu este locul in care v-ati astepta sa gasiti un muzeu dedicat designului. Cu toate acestea, in septembrie anul acesta odata cu inaugurarea Muzeului de Arte si Meserii realizat de echipa Adam Richards Architects, acest mic sat tipic englezesc a devenit o destinatie pe harta arhitecturii contemporane. Interventia la imobilul existent se remarca prin detalii interesante, atent studiate care au fost folosite in mod ingenios pentru a revigora cladirea istorica si a o infrumuseta cu elemente noi, totul in bugetul alocat de 1,1milioane de lire sterline.
La inceputul secolului al XX-lea Ditchling era un centru important al mestesugaritului; resedinta a Breslei Sfantului Iosif si Dominic. Istoria aceasta a fost sursa de inspiratie pentru designul propus de arhitecti, dorind ca muzeul sa puna in valoare mostenirea culturala a acelei perioade. Se presupune ca cel mai important artist al acestei bresle a fost Eric Gill, un sculptor al carui nume este direct legat de fontul pe care acesta la creat pentru Monotype Corporation (Gill Sans).
Echipa de arhitecti din Londra a regandit schema de organizare a muzeului. Cladirea scolii in Victoriene care inainte gazduia diferitele colectii de exponate este acum cel mai indepartat segment din cadrul muzeului, fiind in mare parte acoperita si mascata. Noul punct de acces este acum o structura din stejar ce dateaza din sec. al XVIII-lea legata cu doua volume nou construite, care fac trecerea spre vechea scoala. Aceste elemente impreuna cu o bucata din volumetria scolii careia i s-a refacut placajul de fatada sunt volumele care prin arhitectura contemporana asigura un reper vizual pentru trecatori.
Primul dintre cele doua pavilioane a fost placat cu tigla rosie Keymer, de provenienta locala, atat pe acoperis cat si pe pereti in timp ce al doilea volum este complet invelit in foi de tabla de zinc, de culoare neagra. Amandoua volumele se remarca prin decupaje si vitraje generoase. Arhitectii au preluat modelul in zig-zag al platformelor feroviare si l-au implementat in placajul fatadelor, amintind de nodul de cale ferata care facea legatura dintre Hassocks si Londra, cel care sustinea comunitatea artistica din Ditchling.
Detaliile arhitecturale propuse au fost concepute pentru a da valoare proiectului, transformandu-l dintr-un simplu proces de restaurare intr-o interventie menita sa pemita vechiului si noului sa fie citite impreuna, ca un tot-unitar. Spatiile nelipsite dintr-un muzeu, cafeneaua si magazinul de suveniruri au fost amenajate in zona de intrare asemeni unor exponate, intr-un spatiu care a capatat o cu totul alta amplitudine odata cu indepartarea placii dintre etaje.
Parcursul expozitional incepe cu primul pavilion construit, prin intermediul unor scari atent detaliate menite sa preia diferenta de nivel. Al doilea pavilion contine o expozitie de prezentare, amenajata intr-un spatiu cu inaltime dubla de nivel, cu ferestre mari si o vitrina - „un dulap al curiozitatilor”, care mascheaza in spate grupurile sanitare.
Aceste noi elemente ale muzeului permit constructiei originale sa fie folosita pentru organizarea diferitor expozitii, a spatiilor destinate cursurilor cat si cele necesare personalului administrativ. Maiestria artizanala a fost preluata la nivelul designului care caracterizeaza si individualizeaza fiecare incapere a vechii cladiri. Arhitectii au fost de asemenea implicati in crearea spatiilor expozitionale si prezentarea colectiilor de exponate. Dintre toate incaperile vechii scoli, poate cea mai frumoasa este „the Print Gallery” care lasa impresia unei capele moderne si care se foloseste de lumina pentru a pune in valoare spatiul, asemeni capelei Ronchamp a arhitectului Le Corbusier, in timp ce tiparnita Stanhope cu ajutorul careia membrii breslei si-au facut cunoscute lucrarile a fost folosita pe post de altar.
Mai multe informatii gasiti pe: http://www.worldarchitecturenews.com
Traducere si adaptare: Arh. Raluca Popa
