In roller-coaster-ul urbanismului: orice "sus" are si un "jos". Valabil si invers

Mi-ar placea sa scriu despre lucruri bune mai des, dar desi am o obsesie cu pozitivismul profesia imi cere sa scot in evidenta ce merge mai putin bine. Multi imi reproseaza ca jurnalistii nu fac decat sa prezinte stiri sau opinii negative si ca nu e de mirare ca lumea are o opinie deformata asupra realitatii, pe care o percepe ca neplacuta, adesea ingrozitoare. Le spun ca au dreptate. Si totusi, fara a semnala ce nu merge bine nu am putea indrepta lucrurile. Si pentru ca scriu in acest domeniu, constructii si arhitectura, de mai bine de doi ani, imi sar din ce in ce mai des in ochi lucruri marunte legate de aproape tot ceea ce construim ca societate. Mini-reportajele urmatoare reprezinta doar fragmente din ceea ce se intampla in jurul nostru. Sunt doua, unul despre luxul care mai are scapari si altul despre saracia care mai are si parti bune. Par derapaje, sunt doar stari de fapt. Nu-mi permit sa dau solutii, ci doar le prezint. Pentru ca fiecare dintre cei care citesc are puterea de a lua o masura sau alta.

De sus in jos si de jos in sus... Orasul e doar un roller coaster in care lucrurie se petrec cu viteza, adesea surprinzator

Roller coaster cu acoperis…

Primul roller coaster indoor din Europa de Est functioneaza acum in AFI Cotroceni, unul dintre cele mai mari mall-uri din Capitala. O inginerie interesanta si atractiva pentru public, chiar si eu am cascat gura intai cu uimire si admiratie la modul in care s-a construit sina cu serpentinele ei, la sistemele de securitate, la spatiul pe care il ocupa sub cupola eleganta, pe masura ce era montat. (AFI chiar e un complex deosebit din multe puncte de vedere arhitecturale, ar merita un subiect separat.) Apoi, in alta zi, am asistat cu fascinatie la o “tura” insotita de tipetele de incantare ale primilor amatori de distractie. Toate bune, o premiera pentru tara noastra, clienti multumiti, distractie garantata.

Mai tarziu, intr-un magazin, am remarcat insa ce spunea o vanzatoare. “Ah, o sa inceapa”, a zis ea. “Ce?”, am intrebat fara sa inteleg. “Scandalul”, a explicat. "Nici nu ma aud cu clientii." Auzise de fapt semnalul sonor care marca imbarcarea in roller coaster a unui nou rand de vizitatori. Deja urechile ii erau sensibile la semnale acustice si astepta cu neplacere minutele urmatoare. Si mi-am adus aminte de articolul despre nivelul de decibeli acceptabil pentru urechile umane pe care l-am scris aici. Poate pentru cei care trec o data si vad distractia, pentru cei care vin si pleaca zgomotul nu e cine stie ce. Apare si trece, exact ca un tren in gara, ne retragem acasa si ne reparam urechile. A sporit insa stresul si nivelul de risc profesional pentru toti angajatii din apropierea roller coasterul-ui? In mod sigur, da. A sporit riscul pentru magazinele care platesc chirie din acel perimetru? Cred ca da. Anagajati stresati, obositi, clienti care pleaca mai repede. Merita de fapt invesititia? Patruzeci de tone, 45km/ora, ecou intr-un spatiu inchis. Nu suna bine, am auzit si eu cat zgomot face - desi nu am avut cu ce masura nivelul de decibeli, il consider neplacut. Acum e drept ca e vorba doar de cate un minut si jumatate de zgomot, urmat de o pauza, ceea ce se presupune ca nu e la fel de riscant ca un fundal sonor continuu la aceeasi intensitate. Dar imi pot imagina ce inseamna sa stai opt – zece ore pe zi cu asa ceva in cap, zgomotul huruitor nu e deloc potrivit pentru interioare care, tocmai pentru ca sunt imense, fac cu atat mai mult ecou. S-au facut o serie de studii, constructia roller coasterului indoor a insemnat o provocare, de la proiectare, pana la instalare si securitate. La atatea detalii de pus la punct s-a pierdut totusi un amanunt cum e cel cu zgomotul. Jocuri mecanice, tipete, trompete, muzica, boxe uriase pentru evenimente inseamna de fapt ceea ce gasim mereu intr-un centru de distractii. Dar la cat poti creste nivelul total de zgomot atata timp cat e vorba de un complex comercial cu multe alte facilitati incluse?

Reciclare si imbogatire

O alta initiativa laudabila: montarea punctelor de reciclare selectiva intr-o serie de orase, pe strazi. Le stiti, acele recipiente mari si divers colorate, la care se presupune ca populatia civila ar trebui sa duca metalul, plasticul si sticla. Daca tot le arunca la gunoi, macar sa faca un gest bun, ca de acolo se vor ocupa asociatii si organizatii nonprofit sa le adune si sa le trimita unde trebuie. Partea interesanta este ca gestul se lasa cu reactii sociale nebanuite si negandite, o adevarata resursa pentru sociologii sau urbanistii care au ramas fara material de studiu.

Miza cea mai importanta a punctelor de reciclare era sa se obisnuiasca populatia cu gestul de a-si arunca selectiv gunoiul. S-a vorbit mult despre daca exista metode eficiente de a duce mai departe reursele stranse si de a le recicla cu adevarat. Dar nu asta e  chestiunea cea mai importanta. Populatia, mai ales din partea de sud est a tarii (si in Captala e cel mai rau) isi arunca toate gunoaiele gramada in ele, ca la ghena. Nu, nu electronice, BCA-uri sau alte chestii pe care nu stiu unde sa le duca, ci si lucruri care iti muta nasul din loc. Asta ar fi prima problema, chiar daca sunt putini cei care fac mizerie, sunt totusi semnificativi ca procent din moment ce zona duhneste atat de tare de te alunga si pe tine, reciclator convins…

Bun. A doua chestiune, mai interesanta. Totusi am vazut ca masinile celor ce au instalat punctele de reciclare trec periodic pe la ele. Si cate un angajat care, antrenandu-l si pe sofer,  ca echipele sunt mici, incearca sa ridice cat de cat gunoiul adunat. Mai triaza ei o data ce pot, mai cara din mizeria facuta de oamenii fara bun simt…

Au insa si niste “ajutoare” nestiute. A aparut (dar asta demult, ii stiam de pe vremea comunismului, doar ca atunci strangeau coji de paine pentru animale, acum sunt mult mai multi si au noutati in oferta) o noua specie de oameni care curata orasul.  Cei al caror “job” e sa caute prin gunoaie tot ce poate fi refolosit. Adesea vad barbati sau femei saracacios imbracati, pe cativa ii si recunosc deja, impachetand cu rabdare tot ce gasesc la aceste puncte de reciclare. Nu fac ei discrimnari. Acorda atentie egala si cosurilor de gunoi stradale. Aduna in special dozele de aluminiu de la bauturi, pe care le strivesc cu piciorul direct pe asfalt, ca sa incapa cat mai multe in sacii lor. Le plac si pet-urile de plastic, tot asa, le turtesc sub picior dupa ce le-au scos dopurile (multe dopuri le lasa pe jos, nu stiu de ce, ca tot de plastic sunt). Pun in ordine cartoanele si le rup bucatele, ca sa le lege mai bine. Au sfori la ei si uneori carucioare. Acum doua zile unul, care avea deja un sac de peturi de plastic pus deoparte, impacheta cu rabdare o mare saltea din paie din care ramasesera mai mult paiele. Banuiesc ca si astea se pot vinde undeva. Adica putea sa fie vorba de mancare pentru animalele sale, si asta e posibil, dar cred mai degraba ca oamenii astia lucreaza mai cu cap. Presupun ca ei cunosc deja centrele de colectare pentru cele mai diverse resurse, de la care primesc cativa bani pentru tot ce aduna.

Acum trei saptamani, la noi pe litoral, pe plaja, ma uitam la un tata si un fiu (probabil) care strangeau de pe plaja, de pe drum si de la cosuri aceleasi doze de aluminiu si le indesau in saci. Si aveau ceva materie prima, pentru ca oamenii “civilizati” le azvarleau sau abandonau peste tot. Cei doi isi bagau sacii in portbagajul unei masini Skoda destul de noi, iar prietenul cu care eram mi-a ras in ureche: “Ei, cum crezi ca au facut banii de skoda?” Nu era critic, doar amuzat.

Nu cred ca ii detesta nimeni pe cei care fac asta si nici nu cred ca e ceva rusinos sa faci bani din gunoaiele altora. Cei mai multi trecatori ii ignora pe recuperatorii de resurse. Unii ar trebui sa simta asta ca o palma pe obraz, dar nu stiu cat impact are de fapt asupra constiintei lor.

Situatia e cel mult problematica pentru cei care au preferat sa se ocupe de lucruri in mod organizat si au investit in montarea punctelor de reciclare selectiva. La ei ajung gunoaiele gunoaielor. Pentru societate e totusi un alt sistem de a se face curatenie.  

Presa e un rau necesar. Dar si o masura a caracterului uman social sau particular. Chiar si unui individ obisnuit ii sar in ochi mai degraba lucrurile care il deranjeaza si pe care le-ar vrea indreptate, nu pe cele tacute, majore, care merg bine. Nu vede miile de adolescenti care merg linistiti pe strada, ci vede doar grupul acela strident care face galagie in autobuz. Dar daca atunci eticheteaza intreaga generatie ca “prost educata, fara repere”, inseamna ca nu poate percepe mai departe de simturile brute. Urechile si vazul lui ranite pe moment il infurie atat de tare incat isi uita masura si puterea. “Cum indreptam aceasta stare de fapt?” este o problema de constienta. Ca e vorba de organisme ale puterii, de paza a acesteia sau de cetateni de rand, fiecare are dreptul sau la reactie.  

Alina Miron