Ce este klinkerul și cum îl folosim

Klinkerul este unul dintre materialele în trend, fiind utilizat pentru pavarea căilor de acces la exterior (alei, terase, drumuri) și placarea fațadelor sau altor elemente de construcție (garduri, stâlpi, ancadramente, socluri etc.). Bineînțeles, este folosit și în amenajările interioare, mai ales în spațiile umede sau cu trafic intens. În forma lui comercială, la calitate conform standardelor europene, este un material nu tocmai ieftin, mai ales în contextul actual, legat de costurile energiei. Totuși, mulți și-l doresc, indiferent de stilul proiectului de arhitectură (modernist sau tradițional), pentru aspectul său natural, elegant, de cărămidă, respectiv pentru o serie de proprietăți fizice pe care le vom puncta în continuare.

Origini modeste

Ceramica este folosită de mii de ani în construcții – ne putem gândi la cărămidă, țiglă, gresie, faianță, țevi de canalizare (în trecut), inclusiv porțelanul întâlnit în domeniul electrotehnicii. La baza acestora se află un principiu simplu de fabricare: un anumit tip de argilă este amestecat cu apă, i se dă forma dorită și este arsă la o temperatură prestabilită, obținută cu o acuratețe mai mare sau mai mică, în funcție de tehnologia disponibilă.

În trecut, la fabricarea cărămizilor, în mod inevitabil, existau uneori și rebuturi din cauza arderii excesive: atunci când se aflau mai aproape de sursa de căldură, unele bucăți de argilă căpătau o culoare închisă, un anumit grad de luciu și, deși uneori ieșeau crăpate ori deformate din cuptor, aveau o duritate extrem de mare. Este vorba de un proces asemănător vitrificării (așa-numita ”sinterizare”, care apare până să se atingă temperatura de topire, la circa 1.200°C-1.300°C), prin care anumiți compuși pe bază de silicați se transformă în sticlă amorfă. Astfel materialul capătă duritate și densitate, devine mai puțin poros, deci este mai puțin permeabil la apă și cu o inerție termică mai mică.Oamenii observaseră, oricum, că o ceramică este cu atât mai rezistentă și mai stabilă dimensional cu cât este arsă la o temperatură mai mare (o cărămidă obișnuită este arsă la 800 °C-1.200 °C).

Cărămizile vitrificate erau aruncate inițial, pentru că nu li se găsea o utilizare concretă (erau ineficiente din perspectiva izolării termice). Totuși, olandezii foloseau acest material încă din zorii erei industriale, sub formă de blocuri pentru pavaj sau cărămizi pentru decorarea fațadelor, practică pe care au adus-o și în ”Lumea Nouă”, respectiv în New York-ul secolului al XVIII-lea – motiv pentru care klinkerul era denumit în spațiul anglo-saxon și ”pavaj olandez”. În funcție de mineralele prezente în argilă, cărămizile aveau culori mai terne sau mai vibrante. Întrucât la lovire scoteau un sunet specific, li s-a dat un nume onomatopeic: klinker (se pare că tot din lexicul Țărilor de Jos).

Perioada de glorie

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, klinkerul a început să fie utilizat în vestul și nordul Europei pentru structuri sau placări ale unor clădiri publice, poduri, canalizări, drumuri sau amenajări urbane, dar și pentru proiecte rezidențiale, profitându-se de buna sa capacitate portantă și impermeabilitate la apă. Stabilitatea dimensională a permis utilizarea pentru clădiri monumentale, cu mai multe etaje.

Este un material natural, fără pigmenți sintetici, colorat în masă, stabil cromatic, iar întreținerea nu este necesară; dacă este nevoie, totuși, se poate curăța cu produse dedicate, ba chiar se poate șlefui, dacă se poate asigura o textură uniformă.

Când este folosit pentru placare, klinkerul se aplică folosind adezivi speciali, cu rezistență și elasticitate bună (pentru a evita tensiunile la variațiile de temperatură și umiditate), respectiv cu o aderență superioară, fiind vorba de suprafețe neabsorbante.

În fond, nu totdeauna era klinker în adevăratul sens al cuvântului, uneori fiind doar cărămidă arsă la temperaturi mai mari decât cărămida obișnuită, avându-se grijă ca acestea să aibă contururi mai bine definite, fără neregularități. S-a încercat ceva similar și la construcțiile din perioada comunistă, când s-a lucrat destul de mult cu așa-numita ”cărămidă aparentă”, dar calitatea acesteia era destul de slabă.

A doua tinerețe

În prezent, se poate vorbi despre o revenire în trend a acestui material, beneficiindu-se de noi tehnologii de ardere controlată, respectiv o varietate mai mare de nuanțe prin controlul riguros al compoziției argilei. Varietatea cromatică este cu adevărat spectaculoasă, de neconceput acum un secol. O casă placată cu klinker sau care are amenajări exterioare realizate cu acest material denotă o anumită calitate a arhitecturii și sunt mai valoroase pe piața imobiliară.

Fațadele sunt mai bine protejate, inclusiv (sau mai ales) atunci când sub placare se află un termosistem destinat reducerii perderilor de energie. Durata de viață este practic nelimitată, fiind vorba de un material care nu se degradează la cicluri îngheț-dezgheț (absorbția de apă este extrem de mică, de 3-6 %) și cu un comportament foarte bun la substanțe chimice agresive (uleiuri, baze, acizi – inclusiv ploi acide sau mediu poluant).