Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Iulia Cosovanu
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Iulia Cosovanu a venit în familia De-a Arhitectura în judeţul Suceava, în 2017. A început prin îndrumarea unei clase a V-a şi a continuat cu îndrumarea claselor a VI-a, a VII-a şi a VIII-a de la Şcolile Gimnaziale din Bucşoaia şi Frasin, în programul «My School Can Be Cool» (fostul «De-a arhitectura în școala mea») din anul şcolar 2018-2019. Iulia este foarte atentă la dorinţele, opiniile şi atitudinile copiilor cu care interacţionează şi încearcă din răsputeri să creeze o atmosferă deschisă, de încredere, un spaţiu confortabil pentru toţi cei implicaţi în cursurile pe care le îndrumă în asociație. Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea încă unui voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
Întotdeauna am fost atrasă de desen/pictură şi de activităţile ce presupuneau creativitate. În gimnaziu alegeam opţionalele creative, îmi făceam temele la desen (educaţie plastică) şi cred că am fost singura elevă care şi-a pregătit un portofoliu când a auzit că se face un cerc de pictură (am lucrat vreo săptămână la el). De asemenea, în timpul liceului am urmat şi Şcoala populară de artă, secţia pictură. Toate aceste activităţi îmi aduceau bucurie, le făceam cu drag şi cred că ele mă ajutau să-mi pară şcoala uşoară şi plăcută.
După acest parcurs, decizia de a da la arhitectură mi s-a părut destul de firească, mai ales că presupunea să fac pregătire la desen. Prin urmare, cred că pasiunea mea pentru desen a fost cea care m-a determinat să studiez arhitectura. Binînţeles că arhitectura înseamnă mai mult decât desen, acesta fiind doar primul pas. Etapele unui proiect le-au aflat, anul trecut, şi elevii şcolilor din Bucşoaia şi Frasin în proiectul „De-a arhitectura în şcoala mea”.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescută sau ai fost educată ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Principiile care mă ghidează sunt: onestitate, autenticitate, responsabilitate, lucruri făcute la timp şi bine.
Am crescut într-o familie cu 5 copii şi părinţi profesori de fizică. Iar cum fizica studiază principiile de bază ale Universului, cei care o transmit mai departe nutresc cel mai mare respect faţă de acesta. Astfel, am foarte multe amintiri cu observaţii astromonice făcute fie din curte, atunci când am stat la casă, fie de pe un deal sau de pe câte un câmp, atunci când am stat la bloc. Important era să nu ai alte surse de lumină prin apropiere, astfel încât să poţi observa liniştit bolta cu astrele sale. Îmi mai aduc aminte şi că am refuzat câteva observaţii care presupuneau să mă trezesc la ora 3 sau 4 dimineaţa. Nu am excelat la această ştiinţă, nici nu-mi doream să pătrund în adâncurile sale, eram prea preocupată de desen, dar asta nu i-a împiedicat pe fraţii mei să ia lucrurile în serios. Pe de altă parte, sunt foarte mândră că fiecare dintre noi şi-a găsit propriul drum plecând de la această bază ştiinţifică la care am fost toţi expuşi. Subiectele de fizică sunt încă foarte actuale în întâlnirile noastre şi cred că ne-au responsabilizat cu principiile pe care le-am amintit mai sus. Bineînţeles că le-am dat fiecare o notă personală, dar simt că sunt comune pentru toţi.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
De la 18 ani şi până acum am întâlnit oameni sau am avut câteva experienţe care mi-au rămas ca repere, precum: semestrul Erasmus şi excursiile de studiu pe care le-am făcut atunci, „Zilele Culturii Urbane la Uzina de apă” din Suceava şi toţi oamenii implicaţi în organizarea lor, expoziţia lui Peter Zumthor de la Bienala de arhitectură din Veneţia, multe momente împreună cu echipa din care fac parte – Arhimetr, excursiile cu tematică de arhitectură făcute cu prietenele mele, implicarea în programele De-a arhitectura şi lista poate continua.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
Am aflat despre conceptul/programul De-a arhitectura încă de la începuturile sale şi am tot aşteptat să se răspândească şi dincolo de Bucureşti sau oraşele mari. Astfel, când am auzit că sunt şcoli din judeţ interesate de programele De-a arhitectura, nu am putut să nu mă implic. Îmi doream să interacţionez cu elevii şi probabil mă gândeam că sigur mai sunt elevi asemeni mie care şi-ar fi dorit o activitate creativă în programul lor.
Nu am avut nişte aşteptări anume, dar pot să spun că energia elevilor nu se găseşte în birourile de arhitectură şi că mi-a facut un mare bine. Am plecat mereu cu inima plină de la ei.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Programele De-a arhitectura mi s-au părut foarte bine structurate, pline de informaţii şi uşor de urmărit. Acest cadru bine structurat favorizează axarea, din parte îndrumătorului sau a profesorului, pe activitatea cu elevul, având posibilitatea să te adaptezi la nevoile lor.
Un alt plus au fost elevii împreună cu energia, altruismul, deschiderea, curiozitatea, sinceritatea şi bucuria lor.
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Colaborarea cu De-a Arhitectura a început cu o clasa a V-a. Aici problema a fost energia elevilor. Îmi aduc aminte că în prima săptămână călduroasă, senină şi luminoasă de după iarnă, nu mai reuşeam să-i recunosc pe elevi şi nici să ne înţelegem cu ei. Erau de o efervescenţă şi o nestare care depăşea orice adult. Pe tot parcursul drumului înapoi spre casă mă întrebam oare cum vom reuşi să facem o machetă împreună, însă pe parcursul celorlalte ore am înţeles că a fost doar o fază, elevii devenind din nou cooperativi. Oricum, acum mă amuz şi mi-e dragă amintirea aceasta.
În cel de-al doilea an, dificilă mi s-a părut provocarea discuţiilor deschise şi sincere cu elevii. Uneori mă aşteptam să fie curioşi şi încântaţi, să mă bombardeze cu opinii şi întrebări, iar ei erau la polul opus sau cel putin aşa îmi păreau. Soluţia la acest impas a venit din partea doamnei profesoare Simona Covrig care ne-a propus două jocuri. După 15 minute agitate şi distractive, elevii au devenit mult mai atenţi şi comunicativi. După acea întâmplare, jocurile au devenit ritualul nostru de începere a fiecărei întâlniri.
De asemenea, am observat că băieţii nu sunt atât de „săritori” precum fetele, în schimb îndeplinesc toate sarcinile pe care le primesc. Astfel, după ce aflam, fără probleme, ce-şi doreau să îndeplinească fetele, îi abordam pe băieţi şi negociam cu ei câte un rol sau câte o activitate. Pentru ei activităţile care au presupus mişcare, precum expediţiile sau machetele, au fost mult mai interesante decât cele care presupuneau mai multă analiză.
Ai fost marcată de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
A fost surprinzător să observ cum o atitudine prietenoasă, relaxată, deschisă şi încurajatoare din partea profesorului mă poate motiva să muncesc şi să cercetez mai mult şi să-mi doresc să exprim ceea ce aflu. Profesoara Carmen Solomie m-a făcut să îndrăgesc istoria, prof. Tiperciuc m-a făcut să îndrăgesc geografia, iar în liceu, profesorul de limba română Nestor ne-a făcut să ne placă să citim şi să discutăm, considerabil mai mult decât oricare alt profesor de până atunci (tonul vocii şi atitudinea sa protectoare ne-au făcut să ne simţim în siguranţă şi încurajaţi). Abia aşteptam să vină ora respectivă în care puteam să exprim ceea ce descopeream sau gândeam, deoarece ştiam că vom fi ascultaţi, înţeleşi şi deloc judecaţi.
Aceleaşi aşteptări le-am avut şi de la orele De-a arhitectura. Am încercat să creez aceeaşi atmosferă de încredere şi de exprimare sinceră şi deschisă. De aceea am căutat să aflu opiniile tuturor elevilor şi să le descopăr calităţile cu care ar fi putut veni în completarea echipei din care făceau parte.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Eficienţa energetică (creşterea performaţei energetice a clădirilor), patrimoniul şi designul de interior – acestea ar fi temele care mă înconjoară şi pe care le studiez cu fiecare ocazie. Există o interdependenţă firească între proiectele la care lucrez şi temele pe care le studiez. Iar soluţia cea mai bună reiese, întotdeauna, din documentarea temeinică şi din discuţiile cu ceilalţi colegi arhitecţi.
Datorită schimbărilor climatice prin care trecem şi a nevoii de a ne aproviziona cu energie din resurse regenerabile, cred că eficientizarea energetică a clădirilor în care trăim trebuie să fie o preocupare comună şi va deveni esenţială începând cu acest an. De asemenea, patrimoniul este un bun comun pe care e bine să ştim să-l preţuim, deoarece el ne leagă de cultura şi de identitatea generaţiilor trecute, ne conferă nouă o identitate şi ne pune în ipostaza de a-l transfera generaţiilor viitoare într-o stare cât mai autentică şi nealterată sau îmbunătăţită.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Cred că fiecare dintre noi, chiar şi prin cele mai mici gesturi civice, ajungem să avem un mare impact asupra comunităţii şi localităţii în care locuim. Astfel, consider că prin fiecare proiect la care am lucrat am ajuns să ating pe cineva şi, implicit, pe oamenii din jurul acelei persoane. Arhitectura responsabilă poate face foarte mult bine acolo unde este implementată.
Dincolo de proiectele de la birou, „Zilele Culturii Urbane la Uzina de apă” este un eveniment cultural, organizat de Filiala Teritorială Nord-Est a Ordinului Arhitecţilor din România (OAR NE), în care mă implic cu mare drag în fiecare an. Anul acesta ne-am putut bucura de cea de-a VIII-a ediţie cu titlul: „Patrimoniul de arhitectură între tradiţie şi inovaţie”. Subiectul fiecărei ediţii este patrimoniul arhitectural privit din diferite unghiuri şi se adresează atât specialiştilor din domeniu, cât şi publicului interesat de acest subiect.
Care este motto-ul tău personal?
Fă-ţi timp!
Pentru: sport, odihnă, plimbări, lectură, pictură, prieteni, voluntariat.
Arhitectura cere multă energie intelectuală şi, uneori, parcă îmi acaparează toată mintea şi tot timpul. E foarte uşor să mă las absorbită de ea, însă am înţeles că dedicând timp şi celorlalte arii ale vieţii, voi deveni mai împlinită, fapt ce se va răsfrânge asupra a tot ceea ce fac. Astfel, aleg să-mi fac timp conştient până când va deveni o obişnuinţă.
