Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc: Ciprian Șimon
„Fără voluntari nu ar exista obiectivele îndeplinite, nu ar exista miile de copii inspiraţi, nu ar exista premiile, nu ar exista spațiul în care să putem visa și să clădim un viitor mai bun pentru noi toți, nu ar exista efervescența care mână De-a Arhitectura. Activitatea asociaţiei există mulţumită sutelor de voluntari care ni s-au alăturat, vreme de un atelier, vreme de un an şcolar sau mai mulţi, cu dedicare şi maximă seriozitate. Noi, echipa De-a Arhitectura, voluntari şi noi de multe ori, le mulţumim!
Seria «Iată cine suntem! Arhitecţii De-a Arhitectura povestesc», lansată în septembrie 2016, și-a propus să vă prezinte voluntarii noștri – arhitecţi, urbanişti, peisagişti, designeri, ingineri, studenţi – să ofere o platformă unde aceștia să povestească despre ei, despre proiectele pe care le desfășoară în domeniile în care profesează, dar şi despre alte iniţiative din care fac parte şi care schimbă faţa lumii dincolo de cadrul pe care noi l-am oferit.
Ne-am bucurat şi ne-am entuziasmat de fiecare dată când am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre voluntarii noştri şi ne dorim să ne lăsăm inspiraţi şi cuceriţi în continuare de cei care ni s-au alăturat de-a lungul timpului sau ni se vor alătura în viitor, să aflăm puţin din povestea sau istoria fiecărui individ în parte.
Ciprian Șimon a venit în familia De-a Arhitectura la Cluj, în 2017. A început voluntariatul la clasă predând cursul «De-a arhitectura în orașul meu» și apoi a făcut tranziția către «My School Can Be Cool» (fostul «De-a arhitectura în școala mea»). În anul şcolar 2017-2018, alături de copiii de la Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj-Napoca, a reușit să îndeplinească un vis – bazinul cu bile a devenit realitate în cadrul proiectului «De-a arhitectura în şcoala mea (specială), Cluj-Napoca». În iunie 2019 a inaugurat «Amfiteatrul în aer liber» la Liceul Teoretic Onisifor Ghibu din Cluj-Napoca alături de clasa a IV-a «Licuricii», într-o combinaţie dintre programele «De-a arhitectura în oraşul meu» şi «My School Can Be Cool». Vă invităm să citiţi mai departe şi să aflaţi povestea unui alt voluntar De-a Arhitectura.” – Asociația De-a Arhitectura
Ce te-a determinat să studiezi arhitectura şi să devii arhitect?
O vizită în clasa a XI-a la Cluj-Napoca, la dl arhitect Amitroaie pe care nu îl cunoșteam, dar care pregătea elevi pentru admiterea la Arhitectură la proba de desen artistic. Mi-a dat să desenez o vază și niște cuburi și la sfârșit i-a zis lui taică-meu: „Are șanse!”
Îmi plăcea și ma pricepeam de mic la desen. Mi se părea firesc să „văd în spațiu” și nu înțelegeam cum poate fi altfel. Inițial am vrut să dau la Drept deoarece eram bun la română și gramatică. Dar când m-am apucat de învățat istoria, dupa prima pagină am lăsat-o baltă, iar dreptul a fost doar o încercare în istoricul meu.
Ce aspecte ale felului cum ai fost crescut sau ai fost educat ţi-au modelat principiile sau filozofia de viaţă/în meseria de arhitect?
Am crescut la țară, în comuna Crasna, județul Sălaj, o localitate foarte îngrijită, cu case frumoase, străzi largi și multă verdeață. Spre norocul meu, am avut timp destul să observ lumea neconstruită și construită acolo. Mă punea taică-meu la lucru și de acolo am multe deprinderi legate de materialitate, perceperea spațiului sau a anumitor tehnici.
Acum, după mulți ani, îmi dau seama că satul meu natal e un exemplu de normalitate urbanistică și arhitecturală.
Cine sau ce a avut cea mai mare influenţă asupra muncii tale până în prezent?
Mă influențează atenția trează către ceea ce mă înconjoară. Nu mă mai satur să observ locuri, lucruri, oameni, gâze etc. Nu am un om anume care să-mi fi influențat munca, poate sporadic câte un arhitect celebru. Multă vreme Gaudi a fost arhitectul meu preferat, mai ales după ce am pătruns în Sagrada Familia. Din Gaudi e greu să te inspiri și pot să zic că mi-am mai găsit surse în moderniștii de felul lui Alvaro Siza, Dominique Perrault sau George Cristinel.
Când ai început colaborarea cu De-a Arhitectura? Şi de ce? La ce te aşteptai?
În 2017. Îmi reveneam dintr-o depresie majoră și voiam cu orice preț să mă mențin viu și conectat la ce am descoperit între timp: iubire, dăruire, fermitate, înțelegere, atenție, claritate. Mi s-a părut că predând cursul De-a arhitectura [n.e. De-a arhitectura în orașul meu] îmi mențin „rezervorul” plin cu acestea și s-a întâmplat exact ce mă așteptam.
„Rezervorul” s-a umplut foarte simplu, picătură cu picătură: având un program săptămânal riguros în care știam că în ziua x la ora y trebuie să fiu la copii. Cu ei mi-am antrenat punctualitatea, vorbitul liber, atenția, ascultarea, spontaneitatea, sinceritatea. Încercam să îi tratez ca pe niște prieteni și să le povestesc și despre provocările mele. Recunosc că mergeam la clasă nu doar pentru ei, ci și pentru mine. Astfel, ziua în care trebuia să merg la copii era preferata mea din săptămână. Mi-am fixat-o lunea, tocmai ca să încep săptămâna în acest fel. Altfel.
Ce ţi-a plăcut cel mai mult la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Felul direct în care comunicăm între noi. Cum ne dăm de știre despre una sau alta, cum se nasc idei și decizii legate de te miri ce problemă sau proiect. Faptul că împărtășim idei și opinii pe grupul de Facebook și ne inspirăm unii din munca altora. Mi-a mai plăcut că am primit sprijin cu materiale și bani la proiectele de la clasă.
Din partea profesorilor de la clasă am avut tot sprijinul. Era plăcut când copiii erau captivați de ce făceam. Cel mai frumos și productiv a fost când am început să facem macheta amfiteatrului din curtea școlii, apoi când l-am construit efectiv, au fost cele mai frumoase momente. Mai menționez aici și ieșirile în oraș și excursiile pe care le-am făcut, de neuitat!
Ce a fost mai dificil la colaborarea cu De-a Arhitectura?
Felul complicat în care trebuie să dăm rapoartele. Faptul că există multe grupulețe de Facebook în loc să fie unul singur pe toată țara. Faptul că ne întâlnim rar.
Era greu atunci când era gălăgie în clasă și stresant deoarece căutam cu orice preț să le captez atenția și uneori nu reușeam.
Ai fost marcat de întâlnirea cu vreun profesor, pe parcursul educaţiei tale? Povesteşte-ne în câteva rânduri şi spune-ne cum a influenţat experienţa ta prezenţa ta în clasa De-a arhitectura?
Îmi amintesc în clasa întâi că am desenat o casă și i-am făcut hornul vertical nu înclinat, așa cum desenează frecvent copiii. Învățătoarea mi-a zis că o să ajung constructor și a cam nimerit-o.
Mai e mama mea care mi-a fost profesoară de română și un model de atenție și bunătate.
M-au marcat și întâlnirile cu alți profesori care m-au inhibat, înfricoșat sau descurajat de-a lungul timpului. Acești oameni m-au ajutat foarte mult ca să știu cum să nu fiu cu copiii de la clasă sau cu proprii mei copii.
Ce te interesează în momentul de faţă şi cum îţi alimentează proiectele?
Mă interesează felul în care îmi petrec timpul. Îmi dau seama că nu am timp de pierdut și încerc să îl petrec cât mai prolific și fertil: ieșiri în natură cu cortul, ciclism, citit, meșterit, sport. Îmi alimentează proiectele prin limpezimea minții care vine la pachet cu acestea.
Spune-ne câteva cuvinte despre cele mai frumoase dintre proiectele tale care au atins comunitatea, oraşul.
Paradoxal, nu sunt proiecte mari. O să pomenesc de piscina de lemn cu bile colorate pe care am făcut-o cu copiii de la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă din Cluj. Interacțiunea cu ei a fost incredibilă. Acești copii au un alt fel de a observa lumea și arhitectura, deschizându-mi și mie ochii în multe privințe.
Mai e amfiteatrul din lemn pe care l-am construit cu clasa a IV-a de la Liceul Ghibu din Cluj [n.e. Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” din Cluj-Napoca] și care e o replică a unei săli de clasă în aer liber unde copiii pot să facă exact ce le este interzis la ore: să vorbească între ei, să asculte muzică sau să danseze, să stea față-în-față nu față-în-spate, să comunice deschis și liber. Acest amfiteatru este foarte bun mai ales acum, când spațiile interioare sunt evitate din cauza pandemiei.
Care este motto-ul tău personal?
Nu am unul. Mă gândesc acuma că mi s-ar potrivi „Memento mori”.
