Ioan Andreescu si Vlad Gaivoronschi, doi arhitecti renumiti ai Timisoarei, despre peisajul arhitectural romanesc si efectele crizei asupra pietei constructiilor

Ti-a placut acest articol? Adauga-l la favorite, pentru a-l regasi usor in lista de continut preferat din contul tau!
Publicat de SPATIULCONSTRUIT, la

Incotro se indreapta arhitectura romaneasca, ce influente a avut si mai are inca unul dintre cele mai importante orase din tara, Timisoara, inima Banatului, in dezvoltarea urbana a Romaniei? Exista o arhitectura “de criza” si unde ne duce preocuparea spre dezvoltare durabila? Despre toate acestea si despre o serie de alte chestiuni aflate in acest moment pe buzele tuturor celor implicati in constructii si dezvoltarea arhitecturii isi spun parerea doi arhitecti renumiti ai Timisoarei: Ioan Andreescu si Vlad Gaivoronschi. Asociati in cadrul biroului de arhitectura cunoscut chiar asa, Andreescu&Gaivoronschi, multipremiati intr-o serie concursuri nationale si internationale, cei doi au au fost de acord sa ne raspunda, in tandem, intrebarilor nu mereu comode din acest interviu.

 

 

In ultimul timp au aparut o serie de termeni ce definesc anumite tendinte in arhitectura moderna: arhitectura sustenabila, case pasive, case verzi, cladiri ecologice… Considerati ca acesti termeni definesc arhitectura catre care ne indreptam?

 

Vlad Gaivoronschi: Dupa mine acesti termeni aduc oarecum cu limbajul de lemn din perioada comunista si tocmai prin folosirea lor mult prea frecventa tind sa fie goliti de continut. E greu de spus ca ei definesc o directie, totul trebuie vazut la nivel global, arhitectura viitorului e un tot in care isi fac loc si acesti parametri. In cazul Romaniei, de exemplu, mai important mi se pare ce au realizat castigatorii concursului OAR pentru congresul Uniunii Internationale a de la Tokio, arhitectii Astrid Rottman, Bodan Pop și Marius Urzică. Tema concursului a fost “Decalogul unei arhitecturi receptive si responsabile”, iar cei trei au castigat locul I pentru Pavilionul Romaniei si ei au scos in evidenta cam ce ar trebui sa insemne arhitectura pentru urmatorii zeci de ani. Si ce ar insemna si sustenabilitatea. Acum, eu nu stiu pe dinafara cele zece componente ale decalogului, insa va pot spune parerea mea. Cred ca o arhitectura de calitate trebuie sa se sprijine pe cei patru piloni ai sustenabilitatii, respectiv cel economic, cel ecologic, cel cultural si cel social. Dar in acelasi timp cred ca o arhitectura de valoare trebuie sa aiba o componenta culturala, deci insist pe unul dintre piloni, cel cultural, pentru ca altfel vorbim doar despre constructii sustenabile. Aici as vrea sa fac distinctia intre o “constructie sustenabila” si “arhitectura sustenabila”. Arhitectura sustenabila are capacitatea de a reprezenta comunitatea si aspiratiile acesteia, ea trebuie sa emotioneze, trebuie sa surprinda, trebuie sa bucure, pe cand constructiile adapostesc.

 

Ioan Andreescu: Dintotdeauna arhitectura, intr-o masura mai mare sau mai mica, a raspuns atat la problemele reale ale oamenilor, cat si la ceea ce societatile, sau indivizii care formau opinia celorlalti considerau ca sunt probleme decisive ale epocii. Cum lucrurile acestea s-au schimbat extrem de des de-a lungul istoriei, am putine motive motive sa cred ca felul in care sunt formulate azi aceste probleme va dura foarte mult. Aici sunt doua chestiuni total diferite una de cealalta. Una este necesitatea foarte clara de a controla folosirea resurselor si emisia de substante nocive – asta e o problema la care exista foarte multe solutii – si atunci este felul in care sunt ele formulate in tot soiul de documente internationale, mai ales europene, aproape ca nu are nici un fel de legatura cu prima. Documentele sunt facute sa promoveze anumite tehnologii, provenite din anumite tari, la anumite costuri, pentru a rezolva aceste probleme, in timp ce solutii mult mai simple si mai eficiente dezvoltate de-a lungul timpului, care au fost aruncate la gunoi pentru simplul motiv ca nu erau pentru mediile financiare. Deci sunt doua lucruri total diferite. Ar fi extrem de trist ca viitorul arhitecturii sa se defineasca in acest tip de manipulare.

 

Piata imobiliara a cunoscut in ultimul timp o dezvoltare destul de importanta, atat in sectorul comercial si industrial, cat si in cel al locuintelor. Considerati ca s-au adus imbunatatiri privind modul de locuire, adica felul in care vad oamenii locuirea astazi?

 

Vlad Gaivoronschi: Daca ne referim la ultimii 20 de ani, lucrurile stau destul de rau. Exista o gluma, care probabil e valabila si pentru Bucuresti, legata de cum deschizi televizorul vecinului cu telecomanda ta… Toata lumea a fost preocupata de parcelar, de dezvoltarea in stilul “fiecare pe parcela lui” (ma refer acum la locuintele unifamiliale), iar spatiul comun, spatiul public, scuarurile, dotarile, toate au fost amanate. Asta pe de o parte. Si s-au nascut asa numitele “zone de sprawl”. Un termen care defineste o construire fie inghesuita, fie, dimpotriva, rasfirata, dar lipsita de ierarhii, banala, lipsita de o structurare uniforma. Este  o realitate ce nu apare doar in Romania. Dar dincolo de construirea de locuinte unifamiliale care a dat nastere unor zone urate… De prin 2004, sau chiar de prin 2001, a inceput si boom-ul imobiliar: de pe cand bancile si-au definit, ca sa spun asa, adresantii pe care ii creditau pentru a-si face blocuri. A fost un fenomen ce viza mai departe persoanele fizice, capabile sa sustina un credit, indeobste persoane care doreau sa isi cumpere un apartament cu o camera sau doua camere, nu ca pe vremea comunismului, cand cererea era pentru trei camere sau mai mult (nu de alta, dar exista politica pentru multi copii). Asa au aparut aceste blocuri despre care uneori stai si te gandesti daca sunt mai bune decat cele facute pe vremea lui Ceausescu, care aveau anumite proiecte tip, cu suprafete cat de cat civilizate. Cel putin in Timisoara exista si acum apartamente nevandute, ca si in Bucuresti. Acestea sunt nevandute nu numai din cauza crizei, ci cred ca si din cauza calitatii execrabile chiar din punct de vedere al impartirii interioare.

Pe de alta parte, au aparut proiecte strict speculativ imobiliare, unde cerinta era POT maxim, CUT maxim, preferandu-se densitatea (fiind in comisia tehnica consultativa a primariei am putut sa vad zeci de enormitati). Dintre aceste proiecte, unele au ramas numai pe hartie, dar altele au lasat urme. Sunt putine proiecte care au fost gandite atent sa respecte urbanismul, spatiul public. Si insist pe acest concept de spatiu public, care la randul lui e destul de abstract: e vorba de un spatiu care ne defineste, pana la urma. Avem nevoie de zone de interactiune, de comunicare, nu ne putem rezuma numai la apartamentele noastre si la a face ziduri inalte in jurul nostru. E un principiu ce se regaseste in arhitectura contemporana pe care o vedem in reviste sau o putem vedea pe viu, calatorind. In unele zone un intreg oras a fost inventat, reinventat, s-a ajuns la concept sofisticate de landscaping, adica de peisajare, de peisaj cultural… Noi suntem inca undeva foarte, foarte inapoi. Noi inca avem probleme in a intelege un just raport intre interesul privat si interesul public general.

 

Ioan Andreescu: Nu consider ca s-au adus imbunatatiri privind modul de locuire, din contra. Dezvoltarea, micul boom imobiliar pe care l-a experimentat Romania timp de cativa ani a creat in proportie de nouazeci la suta junk chior in toate orasele din Romania, pentru ca febra de a prinde din urma piata a facut ca nici un fel de reguli, dintre cele mai simple, de alcatuire a cartierelor, sau a caselor, sau de dezvoltare a modului de viata, sa nu fie respectat. Basca cladirile de un anumit standing, pe care si le-au facut noii imbogatiti… sunt contraexemple absolute de calitate a mediului construit. Pe chestia asta s-au presarat cateva zeci de case, fotogenice, publicate de diverse reviste sau premiate, dintre care marea majoritate, luate la bani marunti, nu rezista unei evaluari corecte din punct de vedere al calitatii reale a constructiei. Ca in orice lucru din Romania, este mult fum si putina realitate.

 

Indiferent daca se locuieste la casa sau la bloc, stiu romanii sa locuiasca? Sa-si locuiasca spatiile cum ar trebui?

 

Vlad Gaivoronschi: Nu, nu stiu si nici nu se stie de unde provine de fapt aceasta nestiinta. Pe de o parte exista parerea ca cel putin in Tara Romaneasca sau in Moldova exista mai degraba o cultura sateasca, ca noi nu am avut de fapt o cultura urbana, nu stiu daca e adevarat. Bucurestiul a cunoscut in orice caz o modernizare. Dupa primul razboi mondial a devenit o urbe… dar avem reale probleme, inclusiv daca te uiti la un oras ca Timisoara, care are un potential extraordinar dar care intarzie sa infloreasca.

 

Ioan Andreescu: Marea majoritate a cartierelor de locuinte colective, in Occident (incepand din Austria incolo, chiar si Ungaria) sunt entitati complexe, din care locuinta propriu-zisa e doar un component. Acestea au servicii comune, cum ar fi parcaje subterane, zone de aprovizionare, spatii comune pe care oamenii le folosesc pentru chefuri, evenimente si asa mai departe. Sunt gestionate nu de asociatiile de locatari, ci de firme specializate, deci in momentul in care exista un cartier, cartierul acela e administrat de o societate; fiecare locatar, fie proprietar, fie chirias, plateste o cota parte pentru administrarea cartierului, iar atunci problemele tipice romanesti (cum ar fi chiraielile intre locatari atunci cand se repara acoperisul comun) practic nu exista. Deci, cadrul legal, antrenamentul social, precum si oferta de pe piata, care definesc locuirea civilizata in cladiri collective nu au absolut nici un fel de legatura cu ce se intampla la noi. La noi statul inca din anii ’90 si-a luat mana de pe chestiile astea, privatizand spatiile de locuit cu bucatica, ceea ce este contrar normelor europene, de exemplu. Pentru ca nu ai voie ca un cartier de blocuri sa-l privatizezi cu bucatica. Trebuie sa-l privatizezi pasandu-l unei societati care administreaza si care poate hotari la randul ei cat si in ce conditii vinde chestia aia, obligandu-le sa mentina cartierul tot timpul la un nivel foarte ridicat. Asta este modul occidental de a face treaba si mai exista si modul romanesc. In modul romanesc nu ai cum sa atingi performante legate de locuire civilizata, nici daca ai vrea. Cel mult, pe mici chestii private, cum au mai aparut prin Bucuresti si prin alte orase din tara, dar care sunt locuinte de lux, ce imita locuirea sociala pentru saraci din Occident. Deci locuirea aceea e imitata in Romania in cateva cartiere de lux, pe baze private si la costuri de cateva ori mai mari. Daca romanul stie sa locuiasca sau nu e o intrebare stupida, pentru ca legea si mecanismele de piata din Romania nici nu i-ar permite sa locuiasca civilizat, nici daca ar vrea. De exemplu, eu imi iau un apartament in bloc. Dar trebuie sa-mi parchez masina pe iarba, ca n-am unde. Trebuie sa imi duc gunoiul nu stiu cum. Aprovizionarea cartierului sau faptul ca ma viziteaza alte persoane creste problema asta. Ploua in casa pentru ca asociatia de locatari nu are chef sa faca reparatiile. Izolatia fonica dintre apartamente imi permite sa aud orice… Si atunci, chiar daca eu imi cumpar o mobila de fite, sa zicem, si beau nu stiu ce vin, si imi aprind lumanari in baie, sau alte lucruri din astea, aceste porcarii cu masinile claie peste gramada, cu spatiile de facut praf, cu mizeria de pe casa scarii, cu casa care nu-i reparata… n-am cum sa le remediez nici daca vreau. Si atunci unde e calitatea? Noi ar trebui sa militam pentru modificarea legislatiei de baza care regleaza locuirea. Si care in Romania nu are nici o legatura cu cea din tarile civilizate. Altfel vorbim degeaba.

 

Domnule Andreescu, legat de ceea ce tocmai ati spus, ce reglementari considerati necesare pentru o imbunatatire a locuintelor, dar si a spatiului public?

 

Ioan Andreescu: Pai o lege a locuintelor, cum exista in Austria, tarile nordice, in Franta si asa mai departe, care stabileste foarte clar cine are dreptul sa detina zone de locuit, obligatia ca aceste zone de locuit sa fie administrate tot timpul si intretinute de societati specifice, deci asociatiile de locatari sa fie obligate sa se asocieze in numar mai mare si tot cartierul sa isi concesioneze intretinerea unei firme specializate, cum e in strainatate. De exemplu, in majoritatea tarilor occidentale nu ai voie sa construiesti un cartier de locuit sub un numar minim de unitati: doua sute, trei sute, patru sute de apartamente minimum, pentru ca numai asa poti sa asiguri parcaje subterane, utilitati, si poti sa concesionezi perimetrul in intregime unei societati specializate care gaseste rentabila intretinerea cartierului, pentru ca numai prin astfel de masuri legislative poti mentine calitatea spatiului respectiv. Nu v-ati intrebat niciodata de ce intr-un cartier de blocuri din Austria nu e mizerie si nu vezi nici o masina la suprafata printre blocuri, sau de ce aia sunt linistiti? Sau de ce nimeni nu se plange ca vecinul a facut chef in bloc? Pentru ca blocul, sau mai multe blocuri au o sala de chefuri separata. Sau o spalatorie separate, iar nimeni nu are masina de spalat in casa… si asa mai departe. Dar astea nu sunt initiativele oamenilor, sunt statutate prin lege.

 

 

Situatia economica din ultimii trei ani a facut ca multe persoane sa-si priveasca mai cu grija investitiile in domeniul imobiliar si sa cheltuiasca mai prudent, oricati bani ar avea. Prefera costurile mai reduse, dar nu si-ar dori sa faca rabat si de la calitate. Care este in aceasta situatie rolul arhitectului? Putem spune ca exista si o arhitectura de criza?

 

Vlad Gaivoronschi: In ceea ce ne priveste, nu stiu daca putem generaliza. In anii ’90, la inceputul anilor 2000, au aparut si in Romania viloaie, obscenitati, obezitati, ca sa vorbesc iarasi metaforic, inclusiv venite dinspre comanditari pe care ii respectam, case in forma de mingi de fotbal, case asa zis neo-paladiene… La randul nostru, in birou, am facut cateva vile mari, de patru cinci sute de metri patrati, care ulterior au fost vandute si s-au vandut cu bine, unele dintre ele, si au avut valoare de vanzare… si aici tine de valoarea sau de calitatea imobilului, daca are o valoare ceea ce faci. La ora asta, inclusiv clienti pe care i-am avut dinainte, clienti optimisti, ne cer eficienta, ne cer economie. Noi, ca si activitate, acum vorbesc despre arhitectii de la noi din birou, de mine, de asociatul meu Andreescu, am fost mereu in situatia de a respecta niste preturi plafon aproape draconice. Recent am avut un camin de batrani care a luat ceva nominalizari si un premiu Arhitext pentru arhitectura publica. Este un camin de batrani, Casa Harmonia din Timisoara, unde ne-am inscris in vreo 600 de euro pe metro patrat, la care am fost extrem de atenti la toate lucrarile, am urmarit indeaproape santierul cu inca doi tineri de aici din firma si a fost sprijinit clientul privat in a nu lasa sa o ia lucrurile razna. Am mai spus-o, se poate face arhitectura cu mijloace putine sau, daca vreti, putem spune, se poate face arhitectura “in saracie”.

 

Ioan Andreescu: Aici sunt doua aspecte, unul bun si unul rau. Partea pozitiva este ca, asa cum ati spus dv., creste exigenta investitorilor sau a consumatorilor fata de prestatia oferita. Normal ca omul se uita de doua ori mai atent pe ce da banii si asta este bine. E bine ca s-a oprit febra de a construi junk si garbage, care a umplut tara de nenorociri in ultimii cativa ani. E de rau, pe de alta parte, deoarece industria constructiilor, din care intr-un fel facem si noi parte, a incetinit, ca atare unul dintre motoarele de crestere ale economiei a incetinit, iar asta contribuie in continuare la scaderea nivelului de trai al tuturor. Deci e un cerc vicios. Acum, ce sa va spun? Foarte paradoxal este ca aceasta criza, care e cumva globala, se manifesta in multe tari, dar in Europa de exemplu se manifesta oarecum diferit fata de Statele Unite. In Statele Unite constructia de locuinte, care e motorul imobiliar, a incetat din cauza crizei. In Europa, putem considera ca a incetinit usor. Proiecte majore de locuinte sau de spatii complexe continua in Comunitatea Europeana, indiferent de criza, datorita unui factor extraordinar de simplu. Daca te uiti pe revistele de specialitate, o sa observi ca preturile la imobiliarele de top, in Viena, Paris, Londra, Amsterdam, in timpul crizei, departe de a fi scazut, au crescut, la fel ca si cererea, pentru ca detinerea de spatii imobiliare de calitate si de top in orase e considerata o investitie buna in timp de criza, perioada in care oamenii nu mai au incredere in instrumental monetar. Dar un apartament de lux in Paris va fi intotdeauna un apartament de lux in Paris. Deci criza in tarile considerate serioase a dus pe alocuri chiar la inviorarea pietei imobiliare, in sectorul de top. Faptul ca la noi nu exista acest fenomen arata ca pe o geografie europeana sau regionala nu suntem considerati un loc in care merita sa investesti.

 

O sa va intreb tot pe dumneavoastra, domnule Andreescu: dar in Romania ce s-ar putea imbunatati, din punctul de vedere al unui arhitect?

 

Ioan Andreescu: Un singur lucru ar putea face arhitectul pe aceasta situatie. Singura chestiune pentru care Romania e considerata de top la ora asta in Europa o reprezinta zonele subpopulate si sa le zic asa “inapoiate”, dar considerate foarte autentice, si carora li se face o larga publicitate mai ales in Marea Britanie. Cum ar fi anumite zone din Ardeal, din nordul Moldovei si asa mai departe. Pe regiuni si pe specific. Unde exista putina populatie, unde mai exista paduri, unde modul de viata a ramas foarte arhaic. Astea sunt foarte atractive, tocmai dintr-o perspectiva ecologica, si apreciate de foarte multa lume din strainatate. Dar aici exista un pericol. Daca dezvolti prea tare regiunile astea, interesul strainilor va scadea. Pe de alta parte, daca prin interventia conjugata, autoritati locale, arhitecti, urbanisti, creezi un minimum de infrastructura si utilitati, creezi o arhitectura discreta si eleganta in zonele acelea sau pur si simplu restaurezi si pui din nou pe tapet sate intregi care sunt parasite, reusesti sa faci ceva: mai ales in Ardeal, de unde au plecat nemtii si au mai ramas putini oameni, sunt sate fabuloase, medievale, pustii. Punerea lor la punct, discret, fara fite, cu un usor upgrade al structurii si infrastructurii pentru ca turistul sa poate ajunge, cat de cat, acolo, sa aiba apa curenta, ar fi ceva colosal. Turistii cunosc mai mult locuri din Ardeal, dar inclusiv aici in Banat sunt sate magnifice, parasite de colonistii nemti in zone oarecum mai izolate. Fiecare regiune din tara, luata la bani marunti, ar putea oferi solutii de genul asta, a caror dezvoltare prudenta ar putea crea un val investitional. Cei de peste hotare, la ora asta, din cazua crizei, sunt foarte dispusi sa bage banii in imobiliare de calitate. Singura calitate din Romania recunoscuta pe piata mondiala o reprezinta zonele astea. Contrar a ce isi inchipuie lumea, orice constructie de mare anvergura in Bucuresti sau alte orase e ceva nul pe piata imobiliara internationala. Singura chestiune care e apreciata sunt zonele rurale pomenite. Iar noi avem zeci de mii de hectare de asa ceva, in toata tara. Dezvoltarea lor precauta, prudenta, ecologica, fara excese, ar putea genera un boom in Romania, iar satele ar trebui sa faca parte din toata tara, ca sa nu se produca concentrari pe o anumita regiune. Si asta ar putea reporni cumva motoarele industriei de constructii. Numai ca nimanui nu-i da prin cap, toti se gandesc sa faca blocuri de fite in orasele mari, care raman goale imediat ce sunt facute. Va dau un exemplu, judetul de la sud de Timis, Caras Severin, e in proportie de cam 80%. El e interesant pentru nemti asa cum e interesant Ardealul pentru britanici. De ce? Pe de o parte ca multi nemti au locuit in zona, pe de alta parte, este vorba de o zona muntoasa salbatica, plina de sate parasite, magnifice. In al treilea rand, pentru ca este un loc plin de urmele primei revolutii industriale, pe care au inceput-o austriecii in secolul 18. Sunt furnale adevarate de pe vremea Mariei Tereza, sunt mine vechi, sunt cai ferate facute la cativa ani dupa prima cale ferata din Anglia, care inca mai functioneaza, si asa mai departe. Va dati seama ce potential colosal? Judetul Caras Severin este in acelasi timp unul dintre cele mai sarace din Romania. Desi are ceea ce piata internationala ar cere cel mai tare. E suficient sa lungesti niste drumuri, niste retele si in mod prudent sa stabilesti niste reguli pentru renovarea unor sate parasite, pentru ca lucrurile astea sa devina un motor de crestere economica uluitor… si in profesia noastra. Dar nimeni nu se gandeste in functie de termenii realitatii. Noi in Romania nu gandim in functie de realitate. Da, nu se face pentru ca asta ar presupune niste investitii complexe, coordonate, public private in asteptare, pe intinderi mari teritoriale. Beneficiile ar putea fi gigantice, dar constructia precauta la scara mare nu e o caracteristica romaneasca.

 

 

Suntem in Timisoara, e unul dintre cele mai importante orase ale Romaniei. Ce influenta credeti ca a avut si are orasul in arhitectura romaneasca?

 

Vlad Gaivoronschi: In Timisoara a existat o traditie culturala, de dupa al doilea razboi mondial, de o anume avangarda. Adica a existat primul grup rock, si poate cel mai important, Phoenix. Au existat jazzmani importanti, a existat o miscare literara de avangarda si tot asa. E existat si grupul Sigma: scoala care a inceput in ’70 si a durat pana in 81-82 si a fost reinfiintata in ’90. In '90 eram o suta cinzeci de arhitecti In Timisoara, iar acum sunt cinci sute. Cei trei sute cinzeci care au aparut in douazeci de ani, de fapt  din ’96 de cand a terminat prima generatie, au schimbat peisajul din punct de vedere al profesiei, in bine. Datorita acestui lucru, in ’96 Romania a fost reprezentata la bienala Venetia de arhitecti din Timisoara. Au existat mereu proiecte si realizari care au luat nominalizari si premii pentru arhitectura. Din aceasta cauza, dupa Bucuresti, orasul a fost considerat pana recent, nu stiu ce se va spune de acum in incolo, ca fiind al doilea pol de ceva calitate din Romania. Acum, apare contradictia: in ce masura orasul cu strazile lui, cu constructiile lui, ca un oras cu trei sute si ceva de mii de locuitori, a fost influentat de treaba asta. Pot sa spun doar punctual, de exemplu ca piata Cârțan a fost prima lucrare de un soi de tehnologie relativ inalta, pe constructie cu membrane textile si acum o reparam, adica o update-am. Sau mall-ul din Timisoara e un mall atipic, facut de un coleg de-al nostru, de Radu Mihailescu, si care are niste calitati de urbanizare interioara si de atmosfera deosebita care il disting fata de alte mall-uri, chiar daca el nu respecta regulile, iar pentru operatorii in comert mall-ul asta a insemnat si un bolovan mai greu de digerat. Asa, deci acestea sunt doua exemple la scara mare. Sau imobilele de care vorbeam au luat premii, The Green Building of the Year, si sunt date drept exemplu, si au reprezentat Romania la o expozitie la Bruxelles, de arhitectura sustenabila, din partea Romaniei. Sau vilute faine facute de tineri arhitecti, amenajari interioare, cum va spuneam, nominalizari etc. In acelasi timp, toata lumea nou venita in oras ramane uimita de ce potential are orasul asta: sunt 14.500 de cladiri cu valoare de patrimoniu, fie ele in sine, fie ansambluri. Masa asta de cladiri de valoare, de sfarsit de secol 18 sau 19 si inceput de secol 20… faptul ca nu au fost regenerate, nu a existat forta si inteligenta de a gasi mecanisme de a opera asupra lor, de a le restaura, de a le revigora… lucrul asta face ca orasul sa fie foarte tris E suficient sa te uiti la trotuare, e suficient sa te uiti in jurul tau. Pentru cei care cunosc orasul din anii 70-80 este clar intristator. Sunt niste promisiuni, exista un proiect de pietonizare pentru zona asta centrala, care are deja, s-ar parea contractul de finantare europeana deja semnat, speram sa se intample. Dar in continuare lucrurile asa cum le vedem acum sunt triste. In pofida faptului ca sunt niste profesionisti care au facut cate ceva poate ma repet acum, exista aceasta discrepanta. Da, domnule, arhitecti timisoreni au facut lucruri, dar pe de alta parte vii la Timisoara si esti dezamagit. E suficient sa vezi Corzo-ul si mai ales axa Opera-Catedrala in momentul sarbatorilor, cand apar acolo tot soiul de cosmelii. Compari ce se intampla de Craciun sau de Pasti cu orășele germane sau, stiu eu, din alte țari, si iti dai seama ca exista o vocatie a prostului gust care este prezenta si in Timisoara, unde cu entuziasm diferiti vectori, diferiti indivizi care au puterea le promoveaza. Exista in piata 700, unde avem si noi birourile alea de care va spuneam, un fel de monument al becului. E suficient sa vedeti acea lampa uriasa si sa va ingroziti. Exista o vocatie a chioscului in Timisoara si nu numai. Cum va spuneam: chioscuri care ne stau in cale, chioscuri care sunt trantite si separa spatii urbane ce erau dintotdeauna gandite sa comunice. In Timisoara, oras de cinci stele, oras cu vocative clar central-europeana, este ruda buna cu Trieste, cu Ljubliana, cu Szeged, cu, stiu eu, Zagreb, si in acelasi timp nu fructifica aceasta vocatie. Inca. Ce pot zice decat ca imi pare rau? Mai e si fenomenul arhitecturii tiganesti, care pana la urma poate ca nu-i atat de grav precum cel legat de spatiile publice pe care nu le potentam, si de partea de patrimoniu, pe care nu o punem cu adevarat in valoare. Chiar si cu casele astea tiganesti… pana la urma, unele dintre ele or sa devina poli de atractie peste douazeci de ani.

 

Ioan Andreescu: Asa cum zicea asociatul meu, a fost foarte mare influenta Timisoarei din punct de vedere cultural, arhitectural si artistic, in anii ‘80 si ‘90 si la inceputul anilor 2000, chiar daca acum e mult mai mica. Acest avangardism, inclusiv scoala de arhitectura care era foarte avansata pentru timpul acela s-a mai continuat in anii ’90. Ceea ce a dus la un anumit prestigiu a fost si faptul ca anumiti arhitecti timisoreni, inclusiv noi si altii, am reusit sa obtinem o anumita recunoastere interna si internationala. Dupa care ritmul la ora asta a mai incetinit un pic, din pricina faptului ca, in sfarsit, activitatea a devenit mai vioaie si prin alte centre, iar aici in mod normal n-ai cum s-o tii asa timp de cateva zeci de ani: sunt si momente in care se mai rasufla un pic. Dar pe deasupra Timisoara a fost afectata grav. Cauza principala a incetinirii acestui fenomen de influentare este si schimbarea de populatie. Adica, incepand cu anii ‘80 si pana in anii ‘90, mare parte din cetatenii timisoreni de origine maghiara, germana si asa mai departe s-au repatriat masiv din Timisoara, care s-a repopulat cu oameni din restul tarii. Timisoara de acum nu mai e Timisoara de pe vremea lui Berthalan. Pe atunci era un oras locuit in proportie covarsitoare de nemti, de unguri, de evrei, iar romanii care traiau aici si printre care ma numar si eu erau obligati sa tina pasul ca sa fie acceptati in societatea respectiva si sa promoveze in acest ambient. Cand au plecat ei in masa si au venit din urma altii, standardul societatii si presiunea sociala, recrutarea in institutii inclusiv artistice si culturale s-a facut din alte grupe de populatie, ale caror standarde si asteptari erau mai coborate. Asta nu inseamna ca toti au plecat sau ca nu se mai misca sau ca impulsul dat in anii aceia s-a pierdut complet. Nu s-a pierdut. Si in scoala, si in arhitectura, se mai intampla lucruri foarte interesante: un impuls de genul asta se transmite. Totusi nu mai este la fel de puternica, la ora asta, dorinta de a se reproduce aici conditii din Vest, cum era in anii 80-90. Usurinta de a te stabili in alta tara a facut ca persoanele care doreau altceva si nu reuseau sa obtina aici sa nu aiba nici o problema sa plece si sa nu se mai intoarca. Si lucrul asta, din pacate, se intampla acum cu studentii nostri cei mai buni.  Majoritatea tinerilor de talent si de viziune, cu care ai putea face schimbarea, cand se infrunta cu primele dificultati ale sistemului romanesc, pleaca. De la noi au plecat in Europa foarte multi in ultimii ani, din cauza fenomenului pe care vi l-am explicat: faptul ca in ciuda crizei in domeniul constructiilor, anumite tipuri de investitii in domenii arhitecturale continua sa mearga si s-au creat, culmea, in Austria, in Germania, in Franta, locuri si oportunitati. Noi aici ne dorim sa cream in continuare si sa facem lucruri noi, proiecte inedite, pentru ca am fost formati in perioada aceea si am fost formati intr-un ambient in care noutatea si cautarea continua a lucrurilor de ultima ora era o valoare. Am fost crescuti cu asta, asta trebuie sa facem. Sa speram ca putem transmite si generatiilor urmatoare atitudinea asta.

 

Interviu si fotografii: Alina Miron


Biroul Andreescu & Gaivoroschi: Timisoara, piata Sf. Gheorghe 4, et. 2, ap. 10

Site: http://www.andreescu-gaivoronski.com/

Ce parere ai? Logheaza-te ca sa poti comenta: